Veneţie

prin suflet îmi trec alunecând
gondole
fără cântece de gondolier
sunt o Veneţie părăsită
în care gondolele se grăbesc
să devină epave

fără cuvinte

între noi dimineţi

ceşti de cafea aburind şi hărţile palmelor noastre imprimate
de-a-ndoaselea

cuvintele demult de prisos s-au pierdut

un surâs aproape grimasă
drum şerpuit şi prăfos
vânt
inima ta de tinichea
şi ridul din colţul ochiului stâng
sunt martori că azi trupul meu e imun
la orice descânt

Moşul 2

Ionuţ e deştept, ştie să numere, să socotească şi să scrie toate cifrele deşi abia peste doi ani va merge la şcoală.Îi plac poveştile, dar numai când sunt spuse de alţii, e foarte zgârcit cu vorbele.Acum priveşte la cei din jur şi după felul în care îşi încruntă sprâncenele e lesne de înţeles că nu-i convine să fie el povestitorul.De lângă el, puţin mai mare şi mai vorbăreaţă, Lili, sora lui îl încurajează:
-Spune „Punguţa cu doi bani”! Asta sigur o ştii..
-Păi...ce să spun?... A fost odată un moş şi o babă... şi cocoşul ăla o mâncat şi o băut de toate!
Copiii toţi, încep să râdă, numai Moşul adoptă o mină serioasă iar asta le taie cheful de râs.
Lucian, alias Chinezul, alias Cian -Şin prinde în cele din urmă curaj.Simte că în ciuda tuturor aparenţelor poate spune o poveste” şingur”, aşa că îşi drege glasul, cum îl văzuse de atâtea ori pe moş că o face şi întrebă:
-Ce poveste şă şpun Moşule, dă groză?
-Păi tu ştii poveşti de groză, măi băiatule?
-Da! răspunde tare şi răspicat băiatul.
-Ce poveste de groază ştii tu?
-„Capra cu trei iezi!”
Gaşca e gata gata să râdă din nou, dar se abţine.
Un mare înţelept al grupului, Cristian care are un singur defect, se bâlbâie când este emoţionat, sare promt în ajutorul lui Lucian:
-Da-da-dacă te găndeşti bine, la-la-la ce-a făcut lupul sărmanilor iezişori, poţi zice că-i o poveste de groază!
Moşul zâmbeşte pe dub mustaţa grizonată.
-Nu vreau o poveste de groază. Alta nu ştii?
-Bine atuncea! Îci şpun „Şcufiţa Roşie”...
-Să te auzim!
Lucian îşi drege din nou glasul, îşi împreunează mânuţele în poală şi începe:
-Şcufiţa Roşie împreună cu lupul cel mare şi rău şi cu vânătorul ăla isteţ...
Peste toată ceata s-a aşternut liniştea.Au mai auzit ei povestea asta, dar parcă de data aceasta e altfel. În ochii Moşului se aprind luminiţe jucăuşe şi mai că-i vine să-l mănânce pe povestitor, dar acesta foarte concentrat la misiunea importantă pe care o are de îndeplinit nu bagă de seamă nimic, nimic.
-Au plecat la” Peţul corect „...
-Unde au plecat? întreabă bătrânul nevenindu-i a crede.
-La” Peţul corect”! N-aci aujit de emişunea aia?
--Ba da, dar ce căutau ei acolo?
-Păi...Şcufiţa Roşie a câstigat miloane...
-Aşaa... şi lupu’?
-Lupu’ n-o câştigat nimic!
-Dar vânătoru’?
-Păi...vânătoru’ a câştigat o vană!Moşului i-au apărut lacrimi în colţurile ochilor şi ar râde din toţi rărunchii dar nu vrea să descurajeze proaspătul povestitor.
-Cum adică o vană?
-Aşa bine, să se spele, că taare mai era murdar.

Moşul 1

Sfârşitul comunismului a însemnat, printre altele şi salvarea mai multor case de la demolarea sălbatică, care se extindea ca un flagel peste tot.Astfel, cartierul acesta a ajuns să fie o îmbinare de blocuri cenuşii, inestetice şi case modeste văduvite de grădinile care, altă dată reprezentau adevărate oaze de linişte şi verdeaţă pentru proprietarii lor.
Într-o astefel de casă, aproape lipită de un bloc cu patru etaje locuieşte şi dânsul, un bărbat trecut demult de prima tinereţe, căruia oamenii maturi îi spun” domnu’ învaţător „ ,iar copiii” Moşu’ „.A fost învăţător o viaţă de om, iar acum , de o altă viaţă de om, de când a ieşit la pensie este bunicul de poveste al tuturor copiilor din cartier.
Obişnuieşte să îi adune în jurul său, pe vreme rea, lângă bătrâna sobă de teracotă din sufrageria casei sale, pe vreme bună în curtea casei, la umbra unui nuc uriaş şi cu vorba lui gravă şi domoală reuşeşte, numai el ştie cum, să îmblânzească toti drăcuşorii gălăgioşi .
-Spune moşule! îl îndeamnă copiii care datorită lui au prins drag de poveste.
Şi atunci bătrânul îşi drege glasul şi asemeni unui mag dezvăluie prichindeilor lumi fantastice, fapte care s-au petrecut pe vremea când puricele potcovit cu nouăzecişi nouă de oca de fier sărea până în înaltul cerului, lupii erau atât de blânzi încât oamenii îi tocmeau paznici la oi şi câinii, absolut toţi umblau cu covrigi în coadă.
*
-Spune moşule! răsună glasurile mici ale puştilor ciufuliţi.
Aceştia în număr destul de mare, stau aşezaţi turceşte în jurul moşului asteptând să înceapă povestea.Moşul îşi drege vocea ca de obicei dar, contrar aşteptărilor de data aceasta...
-De data asta nu voi spune eu povestea!
Ochii licuricioşi ai prichindeilor iscodesc pe Moşul, iscodesc curtea, iscodirea lor se transformă în murmur, forfotă, mirare:
-De ce Moşule? întreabă o roşcată mai curajoasă tunsă baieţeşte, căreia Zâna Măseluţă tocmai ce i-a făcut o vizită.
-Te-ai şupărat pe noi? îndrăzneşte un bălăior cârn, să tot aibă trei ani.
-Nu m-am supărat, dragii moşului, da’ azi sunt taare obosit şi parcă mi-aş mai reveni un pic dacă unul dintre voi mi-ar ţine locul.
-Cum adică, Moşule? se aud mai multe glasuri mici.
-Aşa bine! Sau voi nu ştiţi nimic? Voi n-aveţi limbă? Pe cine am învăţat eu pănă acuma? Ce zici Chinezule?
Cel pe care Moşul îl numeşte chinez, numai a chinez nu arată.Este puştiul blond cu nasul în vânt care îl suspectase pe moş că s-ar fi” şupărat”.Porecla i se trage de fapt de la numele real, pe care puşiul îl posedă cu acte în regulă, dar pe care, la momentul primei sale întălniri cu moşul, nu ştia să-l pronunţe corect şi în loc de Lucian Florin, din guriţa lui ieşea invariabil, Cian –Şin.
-Io şingur?
-Sau tu Ionuţ!

Biaterapie 2

Stăm amândouă pe bancă.
-Cioc-cioc!spune Bia bătând cu degeţelul într-o uşă imaginară
-Cine e?
-Eu şunt! Şcufiţa roşie!
-Ce mi-ai adus?
-Ci-am adus mâncare .
Tanti Repa se uită la noi zâmbind şi o întreabă pe Bia cine sunt eu.
-Ea e Alina! răspunde Bia parcă mirată că femeia nu ştie cine sunt eu.
-Dar nu-i spui mătuşă?
-Mătuşile şunt babe şi Alina nu-i babă!

joc

nu plec
mă joc de-a frunza
şi pământul ispititor mă cheamă
e toamnă

nu plâng
m-a ruginit amiaza
şi discul soarelui mă-nseamnă
cu teamă

nu tac
mi-a obosit cuvântul
şi vocea mea e-ntemniţată
în raclă

nu dorm
îmi odihnesc privirea
şi întunericul mă-mbracă
parcă

aproape invizibilă

în palma mea se amestecă semnele

obosesc

aproape invizibilă în lumea mea de fantasme

inventez un labirint o altă dimensiune

fără amintiri

fară riduri

fără ariadna

Biaterapie

Am descoperit că Bia, care a devenit peste noapte foarte povestitoare, pronunţă litera „v” doar în unele cuvinte. În altele ea este înlocuită de „j”.
Stăm amândouă pe marginea bordurii, Bia îşi ţine mânuţa grăsuţă în palma mea şi povestim:
-Bia poţi să spui „verde”?
-Verde.
-Dar” varză”?
-Varjă!
-„Vacă”?
-Nu-i joie şă jic” vacă”! Mă ceartă mami şi râde toată lumea de mine!

poveste problemă

Dragi prieteni, am să vă spun astă seară, o poveste problemă bizară, sosită de curând dimtr-o lume, din altă dimensiune.

În povestea mea nu e vorba de prinţi sau de zmei, nici măcar de lei paralei, personajele mele ceva mai aparte, sunt luate din cartea de mate.

Deci, ca să nu mă întind la vorbă prea mult, am să vă spun pe scurt că eroii mei s-au văzut, plăcut şi luat dar, în scurtă vreme au şi divorţat.Despre cine vorbesc?...Despre ei. Nu-i vorba de-un cuplu, e vorba de trei, pe bune, vi le prezint acuma pe nume:

Cubul scorţos şi colţuros şi-o piramidă foarte calculată;

un cerc rotund cam îngânfat şi Sfera cea înaltă şi stilată;

Numărul prim, titrat şi fin şi-o fracţie cu trena apretată.

Acestea sunt datele din povestea problemă. Deci, dragii mei tot ce vreau de la voi, că tot sunteţi în temă, este să îmi spuneţi (fără glume), cele trei motive de divorţ ale cuplurilor din altă dimensiune.

sirocco

între noi timpul şi spaţiul sunt doar o arenă fierbinte

fiecare mişcare e calculată minuţios

ne ştim pe de rost minţile noatre se întrepătrund diabolic

înspăimântător

privirile noastre sunt arme tăioase gata de luptă ne pândim

ochi în ochi răsuflarea e numai otravă şi-n dansul acesta păgân

suntem fiare

la următoarea bătaie de inimă

vântul deşertic va duce departe

miros de vânat

odată ca niciodată

atonic afonic atipic aseară
am găsit cuminte la mine-n călimară
o apoveste de vară

*
odată ca niciodată odată demult
mă căţăram în braţele copacilor
până la cer
şi mă jucam de-a frunza
sub tălpile mele scoarţele murmurau
basme cu spiriduşi şi dragoni
în timp ce din palme imi creşteau cuiburi
de somn

odată ca niciodată odată demult
mă arcuiam la marginea ploilor
ca un curcubeu
crescut din oala cu galbeni
a spiriduşilor


odată ca niciodată odată demult
în părul meu se împleteau
toate culorile
să moară de ciudă toţi
dar mai ales ciorile
cărora le lăsam periodic pe casă
câte un dinte de fată
cuminte
să nu lege
zorile
*
am uitat să vă zic că pe atunci aveam aripi
de înger de gâză de colibri şi de lin
în fiecare dimineaţă zburam câte puţin
am început cu zboruri mărunte cum ar fi
până la margareta din curte
apoi când am prins curaj
am planat pe primul garaj
acolo m-a ochit o mâţă roşcată
de era să nu mai zbor niciodată
cu aripi de lin am zburat pe sub râu
uşoară ca spicul de grâu
am zburat cu brevetul meu de visător
până-ntr-o zi când am adormit pe un nor
şi trezindu-mă în ceaţă totală
m-am prăbuşit în călimară

firmituri

aici păsările nu se opresc norii nu se destramă
şi
odaia mă strânge ca un corset mă sufocă
prin fereastra zăbrelită văd lumea o parte din ea
cenuşie măruntă orbecăind în labirinturi spinoase
şi-n mintea mea parcurg traseul fiecărui labirint
am
un codru de pâine şi o cană de apă firmiturile
nu le risipesc niciodată le adun în căuşul palmelor
şi le îndrept printre gratii spre cer locuiesc într-un turn
aici păsările nu se opresc norii nu se destramă
numai tâmplele mele cu tact de ceasornic îmi spun
„mai trăieşti”

în somn suntem tineri

uneori în somn suntem tineri şi uit

n-am mai murit demult de dorul tău

braţele noastre au învăţat să nu ne cuprinđă

gurile să nu se caute ochii să nu se soarbă

uit şi-mi lipseşte

privirea toridă care mă caută

în universului tău lipsit de cuvinte

colonii de furnici năpădindu-mi arterele gleznele ochii

înroşindu-mi obrajii

dragostea e din nou ca o râie în somn

uneori

şi în loc de riduri ai coşuri pe frunte