Kitt

Era trecut de orele douăsprezece din noapte şi Strada Magnolia părea să fie total cufundată în somn.Kitt, pisoiul tigrat al domnului Moss dormea pe perna lui preferată care se afla tocmai în dormitorul stăpânului pe un fotoliu uriaş învelit în catifea vişinie.Dacă cineva ar fi privit în acel moment spre Kitt ar fi fost convins imediat de faptul că pisoiul are unul din cele mai fericite vise, aceasta putându-se citi lesne pe mutriţa lui mustăcioasă şi pe felul în care blănosul mişca o lăbuţă în aer, ca şi cum ar fi vrut să prindă fluturi sau baloane de săpun. Toată această linişte nu dură însă multă vreme deoarece, la vreo zece minute după ora douăsprezece, tăcerea fu curmată de o bufnitură, nu foarte puternică, oarecum înfundată care trezi imediat pe Kitt, pisoiul tigrat cu simţurile foarte ascuţite despre care voi tot vorbi de acum înainte în această carte.Aşadar Kitt făcu ochii mari şi sări imediat în picioare arcuindu-şi pisiceşte spinarea şi mustăcind curios.
"De unde s-a auzit bufnitura?" se întreba pisoiul mustăcind în continuare şi păşind în acelaşi timp, cu foarte mare atenţie prin încăperea luminată doar de razele lunii.Cei care nu ştiu, vor afla acum faptul că pisicile pot vedea mult mai bine decât oamenii în semiîntuneric, ochii lor fiind prevăzuţi cu mai multe celule în formă de bastonaşe(cele care ne ajută să vedem când lumina este foarte redusă) şi pupilele lor sunt mai mari putând astfel să capteze mai bine lumina.Aşadar Kitt porni imediat pâş, pâş, să cerceteze de unde venea zgomotul.Urechile lui bine ciulite, puteau distinge în continuare un foşnet, ca de frunze uscate sau de hârtie auzindu-se de undeva, nu foarte departe.Era vară, cald, aproape toate uşile casei erau deschise deci Kitt putea păşi fără probleme peste tot pe unde voia inimioara lui .Ieşi pe hol, un hol lung în formă de L care făcea legătura tuturor încăperilor aflate la parterul clădirii cu scările lungi tapetate cu mochetă vişinie care duceau la etaj, unde era un alt hol, alte uşi şi alte încăperi pe care Kitt, aflat de puţină vreme în casa de pe Starada Magnolia, nu apucase încă să le cunoască.Se opri o clipă la baza scărilor ascultând atent.Foşnetul părea să vină de sus.Îşi mai încordă o dată spinarea, urechile, codiţa sub forma unui semn de întrebare şi cu inima-n dinţi urcă pâş-pâş toate cele optusprezece trepte imbrăcate-n mochetă.Odată ajuns la etaj se opri din nou.Foşnetul se distingea acum mult mai bine. "Nu, nu e vorba de frunze, trebuie să fie hârtie" gândi pisoiul şi luîndu-şi încă odată inima-n dinţi, porni glonţ spre locul din care venea foştnetul.