niciplângenicirâde

 într-o realitate a lui
rătăcit  în timpul de azi

sălbatic

cum un animal preistoric
fără să știe de zurgălăi sau colinde
sufletul meu indigo hibernează
sub o pătură groasă de iarnă polară

aluviuni

vulcani adormiți sau
aluviuni cu o textură ciudată
câteodată fierbinte
câteodată de piatră
totdeauna aproape de inimă
îngrădindu-ne

nespusele nesupusele sedimentează

dragă alter 20

aici ferestrele se deschid spre-n afară

vezi tu

nu te-am uitat nu de tot
te mai caut în mine ecou să îți spun
cum trăiesc
 într-o lume reală cu susul în jos
în care oamenii își scuză strănutul
 cum ar cere iertare pentru păcat
pentru viciul pe care ei l-au ales
dragă Alter

percep lumea asta atât de  ”pe dos”
ca pe o haină primită  de sufletul unui mort oarecare
pe care nu l-am știut
nu l-am iubit
nu l-am plâns
dar o port  așa de ”pe dos”
și
cu totul prea mare

viața se ia

în toate zilele ne comportăm de parcă am fi
mărfuri ușor perisabile
ambalate în celofan staniol sau oricealtcevace
ne poate ține feriți de lumea reală
de care fugim ca de-o boală contagioasă
”mare atenție viața se ia”
pare să strige în noi celălalt
robotul pe care-l lăsăm să preia toate corvezile
comenzile zilele nopțtile

”atenție viața se ia”

în toate zilele ne

îngrădim ne ascundem tăcem
 înghițim hapuri la modă de trei ori pe zi sau de patru
ne îndesăm căști pe urechi  hituri reclame
ultima bârfă tv sau online
”viața se ia”
ți-aș striga dacă-aș ști că m-auzi
de acolo de sub ambalajul tău
cool

noiembrie

după o periaoadă de incubație mult prea lungă

să te prinzi care-i cauza de când și de cine

pe cine cu ce 

noiembrie se mută

în oasele tale

un umăr o coastă genunchii

nu le ia pe toate odată

nu brusc

nu fățiș

nu brutal

are clasă

cu flerul lui merge întotdeauna la fix

știe că nu te-ar lăsa inima să/-l ții în drum ca pe un milog

nu acum cu toate vântoasele astea trezite deodată la viață

așa că-l primești în os și în casă 

în colțurile ochilor și sub pleoape fiindcă tu crezi că-i simțit

și stă o singură noapte

nimeni să numere

firele de nisip răzvrătindu-se în clepsidrele 

 fragile ce suntem

 zilele

 acelea lipicioase și lungi

lucind în lumina toamnei așa 

fără un anume motiv

cum dârele fără capăt lăsate de melci

 micile filosofii de doi bani spuse la coadă

în stația de tramvai sau în trafic

nu trebuiesc numărate

parafate timbrate fiindcă vezi tu

oriunde ar încerca să se scurgă

liniștea

trebuie umplută mereu cu ceva

manej

nu sunt bune oglinzile îmi spun
nici linia asta atât de
abia vizibilă care- mi despică palma
lăsându-mă în jumătate din jumătatea mea
de viață să-aștept
nu sunt bune oglinzile
doi pași la stânga trei pași la dreapta
trei pași la stânga patru la dreapa
ca o felină de circ uitată-n manej
și apoi
la ce bună domesticirea
când viața se furișează prin tine
ca un fur

despre mașini

nu mai spuneam nici măcar vorbe  tăceam ore  zile  luni
 ( marțea vine soacra și cu ea trebuie trebuie să vorbesc)
până când am dorit" să vorbim despre mașini"
 cu toate că la asta mă pricep cel mai puțin
"să vorbim" ai replicat cu jumătate din jumătate de gură și -ai zis "motor'
eu ca să mă dau mare "electromotor" și imediat după- am trântit "carburetor"
"carburator" m-ai corectat tu dar nu m-am lăsat
intuisem cumva regula jocului și-atunci au început să curgă
 vorbele acelea care ție iți fac ochii să lucească sălbatic
"bujie  anvelopă  instalație claxon  parbriz  circulație”
 eram Cineva  de acum vorbeam destul de fluent
limba ta și numai în gând mă cruceam scuipam de deochi
și juram că între noi există comunicare fără acele semne de circulație-întrebare

aqua chiara

Tu, trandafir din palide câmpii,
Dorești acum dulceața iubirilor secrete.
Lucoarea aceea a mierii aurii.
Și crezi mai dulce fructul spre care nu ai cale,
Deci zărzăra plăpândă, ambrozie îți pare.
Mai aprig decât vinul, străvechea aqua chiara,
Te-ntoarce și destoarce, te -ngheață și te arde,
Cum fulgerul, cum ploaia cum dorul de-a-ți fi dor.
Și dac-o fi acuma să-ți cadă dragă boala,
De care spun toți barzii în cântecele lor,
Vei mai lăsa în taină, în suflet și sub pleoape,
Să poposească muze când albe când străine,
Suave odalisce, sau chiar rubensiene,
Să stea o zi, o noapte, ori poate, cine știe?
Cât sarea-n apa mării și-n lacrima de dor.

cum o șerpoaică

îmi pare azi
m-aș dezbrăca în verde
cum o șerpoaică
în ochiul lumii gaj
pentru neliniștea închisă-n chihlimbare
în toate zilele atât de bej

miopie

veniseși așa
de nicăieri cu aerul unui înger
 suspectat că fumează pe-ascuns și
ai început să-mi vorbești despre vreme
 despre multitudinea formelor geometrice
pe care un punct le poate avea
fiincă-i punct

Hei!

azi pe aici e atâta de luni și de gri
cum în pozele vechi din albume
tu nu ești tu
și prin gânduri imi trece
că cine știe
poate-ai fugit într-o tabără zen din aceea
fără telefon fără net fără farduri
alarme de ceas ropot de ploi
scârțâit vâjâit trăznit vânturat
fără of fără vai
fără ceilalți
noi muritorii de rând

asta e bine

"să se dea câte unul să ajungă la toată lumea "
a strigat cineva din mulţime
iar ceilalţi murmurau bombăneau surescitaţi
"circul din stradă nu are nevoie de plase"
mi-a spus direct în timpan îngerul meu păzitor
l-am privit
nici alb nici înalt doar zâmbea
la prima vedere nici aripi nici aură
doar ochelari cu lentile albastre şi un aer boem
"ce să mă fac eu cu tine " gândeam
"când pot să mă pierd de zece ori într-o zi
pot să nu ştiu de e marţi sau e vineri
august noiembrie sunt mereu din alt timp"
"asta e bine"mi-a spus
"orientarea în spaţiu şi timp nu e punctul meu forte
dar pot să ajut să te pierzi din ce în ce mai puţin
dacă vrei sau pot să mă pierd odată cu tine într-o luni
sau o zi fără nume pot să uit tot
şi să învăţ odată cu tine din nou mersul pe jos
şi datul în leagăn primul cuvănt şi primul fir de păr alb
sau pot să nu tac o zi şi o noapte
vorbind despre nimicuri şi evident despre vreme
doar matematică şi politică n-o să vreau niciodata sa fac

vreau un pod

nimic nou între granițele inimii tale
 îmi spun
Dublinul azi miroase a ploi și a ceață
a dangăn de clopot între tâmple arzând
nimic nou pe harta palmelor tale
și iar
vreau un pod peste ploi către mâine
mai nou și mai altfel
cum spiridușii din oala cu galbeni
mai cresc curcubeul
spre noi

o lume în culori

-Despre ce mă înveți azi? întrebă Kitt urmărind cu privirea o libelulă care zbura deasupra tufei de gălbenele din apropiere.Azi mă înveți să citesc, ca să fiu și eu deștept, așa ca și tine?
-Eee, replică "domnul profesor" până,la citit mai ai de învățat câteva lucruri. Azi vei învăța culorile.Lumea asta, vezi tu , are o mulțime de culori, care o fac frumoasă.Poate azi nu le vei cunoaște chiar pe toate dar, cele mai importante tot trebuie să le înveți.De exemplu, acum știi și tu că piticul aceasta are tichia albastră.Privește în jur și arată-mi culoarea albastră!
-Gâza asta! strigă Kitt arătând cu o mișcare a botului spre libelulă și, și, și cizmulițele piticului cu greblă!
-Da...
-Cerul! Cerul este foarte albastru și, și, ochelarii lui Cris au sticle albastre!
-Ăia au lentile, nicidecum sticle dar, e binișor, te descurci.Piticul lângă care erai în momentul în care te-am strigat are tichia galbenă.Privește în jurul nostru și arată-mi! Arată-mi culoarea galbenă!
Kitt mai privi odată spre libelula cea grațioasă, parcă așteptând un ajutor din partea ei.Aceasta coborâse acum foarte aproape de pământ, aproape atingând cu aripile gălbenelele .
-Florile! Florile alea de acolo, pe unde zboară gâza sunt galbene, galbene de tot! strigă pisoiul fericit
.-Da, te descurci din ce în ce mai bine.Altceva? Unde mai vezi culoarea galbenă?
Kitt își roti privirea sfredelitoare de jur împrejurul grădinii, o dată și încă o dată și încă o dată, apoi strigă din nou:
-Acolo, acolo, uite acolo, în curtea vecină! De peste gardul vecinilor își ițea capul ingreunat parcă de semințele încă necoapte o Floarea Soarelui maaare, aproaăe cât toate gălbenelele la un loc
-.Floarea aia uriașă e și ea foarte galbenă, și păpădiile, și cana din care Maria bea ceaiul și , și soarele! Ce galben e soarele! Îmi place să învăț despre culori, mai spune-mi!Ronț chițăi mulțumit de elevul său, își drese glasul și continuă:
-Vesta piticului nostru e verde...
-Ca iarba și ca frunzele sări imediat pisoiul .Și tot așa, parcă din joacă, cu ajutorul micuțului profesor, Kitt reuși să găsească în acea zi trandafiri și sandale roșii, garofițe și fundițe roz, tichii și fluturi violet, crenguțe blăniță și tulpini maro, ochi cenușii, portocale portocalii. Universul lui pisicesc căpătase de acum mai multă lumină, mai multă culoare și în adăncul lui, Kitt simțea că nu e departe ziua în care v-a incepe să citească

isictiv, pitici și pisici

  "Ce- ți e și cu piticii de grădină!" gândea Kitt învârtindu-se parcă în cerc prin grădina de flori a domnului Moss.Ronț îi dădu-se întâlnire lângă piticul cu tichie albastră, imediat după masa de prănz și...și dintre cei șapte pitici amplasați în acel spațiu parcă coborât din poveste, pisoiul nostru nu știa să il aleagă pe cel cu tichie albastră.Auzise el ceva, căndva, undeva, despre culori dar de recunoscut dintre toate, recunoștea doar culorile negru și alb.Negru pentru că mama lui, frumoasa și grațioasa Sheba avea o blană neagră, mătăsoasă cum micuțul nu mai văzuse la nici o altă pisică și alb pentru că era culoarea laptelui care îi făcea atâta plăcere în fiecare dimineață.
  Piticii de faianță, străluceau în soarele amiezii, parcă râzând de  mutrișoara descumpănită și mirată a lui Kitt care adulmeca, mustăcind prin  iarbă,prin tufele de trandafiri, prin gardul viu care împrejmuia grădina, ciubotele și uneltele de grădinărit ale piticilor, în speranța că doar-doar o simți miros de șoricel de bibliotecă."Toți sunt colorați, toți au tichii, toți sunt pitici de grădină" gândea pisoiul "dar, dintre toate tichiile astea, oare care o fi de culoare albastră?
 În vremea asta Ronț, distinsul profesor al lui Kitt, ascuns în roaba piticului căutat de pisoi, pândea toată mișcarea și se abținea cu greu să nu râdă
 "E tare nostim pisoiul ăsta" își spunea Ronț "sunt sigur că nu cunoaște colorile și...după ce că nu le cunoaște, nici măcar nu are mirosul la el, că dacă l-ar fi avut, m-ar fi dibuit de la bun  început. Aș putea să îl las așa mult și bine dar, teamă îmi e că v-a obosi peste măsură și nu mai prinde nimic din lecția de azi"
-Kitt! Kiiit, sunt aici in roabă!
Auzindu-l pe șoricel, pisoiul nostru, aflat în acel moment tocmai în celălalt capăt al grădinii, lângă un pitic cu tichie galbenă, dotat cu o stropitoare de toată frumusețea, răsuflă ușurat și dintr-un salt, două, trei se afla deja înaintea profesorului său, la poalele piticului cel îndelung căutat.
-.Bună amice! Știi, eu nu cunosc toate culorile. De fapt, cunosc doar negru și alb. De aceea nu știam care e piticul cu tichie albastră. Puteai și tu să spui "piticul cu roabă"...era cu totul altceva.
-Da, dar de undesă fi știut eu că tu nu cunoști culorile dar în schimb știi ce e aceea o roabă?În fine, bine că ne-am găsit! Hai, hopa sus lângă mine, că avem treabă!
Pisoiul nu așteptă ca "domnul profesor" să îl poftească de două ori, ci sări imediat alături de acesta în roaba piticului, fiind gata pentru o nouă lecție dar, înainte de toate, curiozitatea lui pisicească, îi dădu ghes să întrebe:
-De ce a fost atât de îngrozită Maria? Ea e atât de mare, iar tu atât de mic și totuși, tremura cum nu am mai văzut-o niciodată.I-ai făcut ceva?
- Ooo ,îmi pare atât de rău! Nu am vrut să o speriu dar, asta e, dimineața am nevoie de un bob de cafea.-Un bob de cafea?! Ce să faci cu el?
-Ronțăiesc un bob de cafea și sunt ca nou.Nu știam că mă va surprinde Maria!.Pentru că, vezi tu, nu știu de ce, unii oameni au o teamă instinctivă de șoareci, cu toate că noi ,  suntem niște tipi de treabă..
 -Asta îmi e greu să înțeleg! Tu te-ai temut de mine, Maria se teme de tine...și apoi ce însemnă insictiv?
-Nu" isictiv", instinctiv, adică...așa, fără să îi învețe cineva, simt ei, că noi suntem periculoși...din instinct , adică, încerca să explice Ronț, așa cum știa el mai bine, să fie pe înțelesul pisoiului.Noi, suntem niște tipi de treabă, doar că trebuie să ronțăim mai tot timpul.
-Chiar tot timpul?
-Eee, aproape tot timpul, altfel ne cresc dinții prea mari, știi tu...așa uriași, nu mai putem închide gura și ...gata!
-Cum adică "gata"? păru tot mai nedumerit Kitt.
-Așa, gata! Murim.
 Spinarea pisoiului se arcui parcă cuprinsă de frig, amândoi tăcură preț de câteva secunde, după care considerară că e vremea să treacă cu adevărat la treabă.

un erou adevărat

Miercurea este una din cele trei zile ale săptămânii în care în casa domnului Cristian Moss vine Maria să facă curăţenie.Maria e o femeie cam la cincizeci de ani, micuţă de statură, al cărui păr încă foarte negru, este strâns întotdeauna într-un coc greu pe ceafă.În urma ei de fiecare dată casa străluceşte de curăţenie deoarece această micuţă femeie este foarte conştiincioasă în tot ceea ce face. Ea aeriseşte toată casa, dă cu aspiratorul, pune fiecare lucruşor la locul lui, lustruieşte, şterge, spală într-un cuvânt roboteşte ca o furnicuţă şi nu se plânge niciodată de nimic. Între ea şi blănosul de Kitt s-a creat din prima zi o amiciţie straşnică. Femeia îl răsfaţă pe pisoi cu jucării de pluş, gheme şi mingi colorate, sau ceva bun de mâncat, iar Kitt se lasă mângâiat, scuturat, sucit pe toate părţile, ca un Hopa-Mitică, răspunzând la răndul său cu mângâieri şi tot felul de giumbuşlucuri.
În miercurea despre care vreau să vă vorbesc chiar acum, Maria deretica ca de obicei rânduid tot ce era de rânduit prin casă în vreme ce Kitt care primise o veveriţă de pluş, se distra jucându-se de-a vânătoarea. Adică lăsase veveriţa pe covorul din sufragerie şi el, de sub fotoliul lui preferat o pândea, înainta târâş câţiva paşi, se oprea să adulmece şi să privească în jur după care înainta din nou, pentru ca în momentul în care ajungea destul de aproape de" pradă" să sară asupra ei, "luând-o prin surprindere".
Toate bune şi frumoase, vânătoarea decurgea ca la carte când, deodată liniştea fu sfârtecată de un strigăt prelung, sfâşietor, parcă îngrozit, ca şi cum cineva ar fi fost atacat de vreo dihanie teribilă, grozav de fioroasă.-Ajutooor!
Recunoscând vocea Mariei, Kitt lăsă imediat baltă vânătoarea şi alergă la bucătărie, locul de unde se auzise acel strigăt disperat.Odată ajuns în bucătărie, nu mică îi fu mirarea când o văzu pe Maria cocoţată pe un scaun, cu o cârpă de praf în mâna dreaptă, gesticulând în toate direcţiile.
-Ce se întâmplă aici? întrebă pisoiul dar, cum oamenii nu înţeleg graiul pisicesc, femeia auzi doar un mieunat şi continuă să strige în continuare după ajutor, arătând îngrozită, cu amândouă mâinile spre frigider.Kitt privi într-acolo şi mirarea lui crescu şi mai mult în momentul în care îl descoperi pe Ronţ, tremurând ca varga, având lăbuţele încleştate pe un bob de cafea. Şoricelul era parcă prins în rădăcini, nu se putea clinti din loc, speriat de ţipătul Mariei.
-Ce e cu tine aici? Ce i-ai făcut Mariei de e aşa de îngrozită?
-Eu?! Nu i-am făcut nimic! Te rog ia-mă de aici, repede!
-Să te iau? Cum să te iau?
-Nu contează, numai du-mă odată!
Fără a mai pierde vremea cu taifasuri, dintr-un singur salt Kitt fu lângă şoricel, cu el în gură ,şi din alte două, trei salturi afară, sub băncuţa din grădină.
-Acum lasă-mă aici şi întoarce-te în casă! Noi ne vom vedea ceva mai încolo...du-te! Du-te!
Pisoiul intră din nou în casă, în bucătărie.
Maria şedea de data aceasta pe scaun, cu o cană de apă în mâini. Sorbea cu înghiţituri mici, apoi se oprea preţ de câteva secunde, suspina şi spunea:
-Doamne, ce sperietură!
Fiindu-i atât de dragă acea femeie cumsecade, pisoiul se apropie încet şi îşi lipi spinarea de picioarele ei, mângâind-o.
-Doamne Kitt, ce sperietură am tras! Noroc cu tine că m-ai salvat de afurisitul acela de rozător.Eşti un adevărat erou, dragul meu!
În zadar pisoiul încerca să îi explice pe limba lui cum stau treburile, cum că Ronţ e un tip de trebă care nu i-ar fi făcut nici un rău, din gura lui femeia auzea doar:
-Miaau! Miaau
! şi atât.
***

Kitt îl întâlneşte pe Ronţ

Încăperea care servea drept birou de lucru domnului Cristian Moss, era o cameră spaţioasă captuşită cu cărţi .Când spun căptuşită mă refer la faptul că trei dintre cei patru pereţi ai încăperii aveau rafturi de jos până în tavan, pe care se aflau într-o perfectă ordine, cărţi de diferite dimensiuni.În afara acestor rafturi, în încăpere se mai aflau o masă de birou din lemn masiv şi două scaune tapiţate care păreau să fie foarte confortabile.Pe birou un laptop, o maşină de scris uitată parcă din altă epocă în acel decor şi o carte mare deschisă dădeau impresia că cineva tocmai părăsise masa de lucru.
Kitt se oprise în pragul uşii şi rotindu-şi privirea prin noul spaţiu descoperit, aştepta parcă să se întâmple ceva, căuta un indiciu care să-i dezvăluie cauza zgomotelor care l-au trezit dim somn, un semn cât de mic, ceva, orice, pentru că trebuie să vă spun că acum nu se mai auzea nici cel mai mic zgomot, nici un fâşâit, fâţâit, mormăit, chiţăit..nimic.Era linişte deplină.Să se întoarcă în culcuşuş lui confortabil nu i se părea pisoiului o idee prea atrăgătore din moment ce se aventurase până aici. Pisicile sunt curioase din fire şi nu renunţă cu una cu două, atunci când e vorba să descopere ceva, ba mai mult de atât, natura le-a înzestrat cu o isteţime şi o şiretenie aparte, calităţi care le ajută să se descurce în orice situaţie.Aşadar pisoiul nostru, îşi mai roti încă o dată ochii ca două luminiţe prin încăperea ce se deschidea înaintea lui, apoi facu stănga împrejur prefăcându-se că se dă bătut şi că pleacă dar nu plecă, se retrase doar din cadrul uşii, mai cu zgomot decât îi stătea în fire, păşi de câteva ori ca şi cum s-ar îndepărta şi rămase nemişcat, lipit de peretele holului, chiar lângă tocull uşii biroului.Era atât de încremenit încât parea că nici nu respiră. Aştepta. Aştepta de parcă ar fi fost anume antrenat să stea la pândă, cu toate simţurile ascuţite la maxim, cum numai rudele sale în sălbăticie aşteaptă momentul prielnic pentru a înhăţa prada.Şi aşteptarea aceasta se dovedi a fi cu folos, pentru că nu apucă să se scurgă nici un sfert de oră de la aşazisa plecare a lui Kitt când foşnetul misterios începu a se auzi din nou.
Nu mică fu mirarea lui Kitt când, de data aceasta mişcăndu-se cu şi mai multă băgare de seamă, descoperi odată ajuns în pragul uşii, care sau mai exact cine era cauza tuturor zgomotelor care îi dădeau lui de furcă.Pe masa de birou, chiar pe cartea cea mare pe care pisoiul o văzuse şi mai devreme deschisă, se afla o vietate ciudată, nu mai mare în lungime decât un creion.Acoperită o blăniţă diferită de cea a lui Kitt, adică mai scurtă, mai puţin mătăsoasă şi de altă culoare( maroniu închis), creatura avea mustăţi subţiri, asemănatoare cu cele ale pisoiului şi o coadă de grosimea unii şiret, la fel de lungă precum îi era trupul, folosită acum pe post de arătător, pentru a urmări rândurile aflate în carte.
"Ăsta ştie să citească!" se minună pisoiul şi fără a sta mult pe gânduri, din două sărituri demne de cel mai agil acrobat, ajunse pe masa de birou cu vietatea ciudată în ghiarele lui.
- Au! strigă micul animal.
-Cine eşti tu şi ce faci aici? întrebă imediat Kitt ără să bage de seamă că micuţul tremura din toate încheieturile.
-Sunt Ronţ. Te rog nu mă mânca! Sunt atât de mic încât nu ţi-aş ajunge nici pe o măsea şii, şii, şi cred că am un gust foarte rău...am fost gripat până de curând.
-Să te mănânc?! Cum vine asta? Tu chiar crezi că aş putea să te mănânc? Eu mănânc doar ceea ce îmi dă Cris de mâncare, aşa m-a învăţat mama înainte să vin aici, în casa asta şi am de gând să o ascult.Ha...să mănânc hrană mişcătoare...ce chestie!
-Stai puţin atunci! Dacă nu ai de gând să mă mănânci de ce mă ţii atât de strâns? Abia mai pot respira.
-Ce întrebare! Te ţin să nu fugi din nou să te ascunzi. Ce făceai tu aici?
-Citeam. Sunt un şoarece de bibliotecă. Da-da-dacă promit că nu fug îţi iei ghiarele de pe mine?
-Biine fie, dar dacă te gândeşti să fugi, nu te iert şi, şi...
-Nu fug, pe cuvântul meu de intelectual!
-Nu ştiu eu ce e acela un "inteletual" dar, dacă promiţi ...
Kitt eliberă mica vietate din strănsoare şi amintindu-şi parcă ceva din bunele maniere cu care mama sa încercase să îl deprindă, se înclină puţin în semn de respect şi cu o oarecare solemnitate îşi declină numele.
-Numele meu este Kitt şi sunt nou venit în această casă.
-Adică cât de nou? De cât timp ai venit?
-Timp?
-Sau de câte zile?
-Cred că de cinci...sau de două?
Kitt era acum pus în încurcătură. Încerca să dea şoricelului un răspuns cât mai exact dar, adevărul era că nu ştia deloc să numere sau să socotească.
-Cum vine asta "de cinci sau de două"? Azi e marţi.Ce zi era atunci când ai fost adus?
Mirarea pisoiului era din ce în ce mai mare." Auzi acolo...marţi"
- Ce e aceea o "marţi"?
-Marţi este azi...adică a doua zi din săptămână. Tu, imi este tot mai clar că nu ştii multe lucruri.De unde ai aterizat?
-Să aterizez?!
-Ha-ha-ha! Eşti atât de nostim! Ha-ha-ha!
Dacă cineva, oricine, ar fi privit scena din biroul domnului Moss ar fi rămas de bună seamă, mut de uimire. Un motan şi un şoricel, fiecare pe spate şi ţinându-se cu lăbuţele de burtă, râdeau cu mare poftă zguduindu-se din toate încheieturile, de parcă ar fi fost cei mai buni amici din lume.Şi oricât ar părea de ciudat, începând cu acea seară de poină, între ei chiar s-a înfiripat o mare prietenie, mai mare chiar decât cele pe care poţi să le vezi în desenele animate, unde orice este posibil.
2 Ce este "marţi"　
　
Era intr-o după amiază călduroasă de vară şi kitt lenevea la umbra unui nuc de-a dreptul uriaş aflat în grădina din spatele casei de pe Strada Magnolia.Ţinea ochii închişi şi aproape aţipise când, simţi o gâdilătură aşa ca şi cum o insectă obraznică s-ar fi aşezat pe boticul său.Fără să deschidă ochii dădu cu laba încercând să alunge insecta
dar fară nici un rezultat.Mai încercă o dată şi încă o dată...gâdilătura persista şi îi dădea o senzaţie stranie, făcându-l intr-un final să strănute:
-Ha-ha-hap-ciu!
-Sănătate amice! E vremea să trecem la treabă!
Pisoiul sări ca ars deschizănd în sfârşit ochii pentru a-l vedea pe cel căruia îi ardea de glume, adică pe Ronţ, şoricelul de bibliotecă, "inteletualul" care promisese să îl înveţe una, alta, lucruri folositoare de care Kitt nu avea nici habar.
-Să trecem la treabă? Ce fel de treabă? Mă înveţi să citesc? Voi fi şi eu un "inteletual " aşa ca şi tine?
-În primul rând trebuie să ştii că nu se zice "inteletual" ci in-te-lec-tu-al.Spune şi tu, cu răbdare...
-In-te-le-tu...
-Nu, nu, nu! Deja ai greşit! In...
-In.
-Te
-Te
-Lec
-Lec
-Tu-al
-Tu-al !
-Intelectual, adică o persoană învăţată, citită, care a studiat mult .
Încercă să explice şoricelul.
-Da ...aşa cum spui tu . Mă înveţi să citesc şi să socotesc?
-Încă nu.Pănă acolo mai avem .
-Atunci?
-Mai ţii minte că m-ai întrebat ce e aceea o "marţi"?
-Aaa, am înţeles acum. Azi voi învăţa ce e aceea o "marţi". Este greu?
Altul în locul lui Ronţ s-ar fi pornit din nou pe râs, descoperind imensa naivitate a pisoiului dar, ca un adevărat profesor, şoricelul nostru se abţinu şi începu a preda pisoiului prima sa lecţie.
-Marţi este o zi a săptămânii.
-Azi este marţi?
-Ieri a fost marţi.Azi este miercuri, iar mâine este joi...
Kitt privea spre Ronţ tot mai nedumerit. Ieri, azi, mâine, în capul lui era o mare învălmăşeală ."Ce o mai fi şi cu zilele astea?" gândea el"una se cheamă mâine,apoi se cheamă miercuri, alta se cheamă ieri...sau azi şi se mai cheamă şi marţi.Tare învăţat trebuie să fie micuţul ăsta, dacă cunoaşte atâtea lucruri!"
-Mâine ne-am întâlnit noi în biroul lui Cris?
-Nu, nu şi iar nu! Fii atent! Ieri putem numi întotdeauna ziua care tocmai a trecut. Ieri ne-am întâlnit în biroul domnului Moss, al lui Cris, cum îl numeşti tu.Azi e ziua pe care o trăim chiar acum, prezentul. Iar mâine e ziua care v-a veni.Ai înţele
s?-Aproape ..Marţi e o zi din săptămână.Care sunt celelalte zile? Câte sunt?
-O săptămână are şapte zile : Luni, Marţi, Miercuri, Joi, Vineri, Sâmbătă şi Duminică.Repetă şi tu, ca să ţii minte!
-Aaa, pai nu e aşa de greu: Luni, Marţi, Miercuri, Vineri, Sămbătă şi Duminică!
-Nu ai uitat nimic? Săptămâna ta are doar şase zile.Numără şi tu: Luni, Marţi, Miercuri, Joi, Vineri, Sâmbătă, Duminică. Sunt şapte la număr.Totdeauna şapte.
-Luni, Marţi, Miercuri, Vineri, Sâmbătă şi Duminică!
Ronţ , care în vreme ce preda se plimba prin faţa elevului său, patru paşi spre dreapta, patru paşi spre stânga, se opri o clipă din preumblarea lui, mustăcind parcă iritat:
-Cred că tu nu ştii să numeri...Ştii?
-Păi...
-Îmi e foarte clar acum că nu şti! Arată-mi labele din faţă!
Kitt, care stătuse până atunci în poziţia şezând în faţa profesorului său, ridică imediat lăbuţele şi le arătă acestuia cu un aer oarecum descumpănit.
-E ceva în neregulă cu lăbuţele mele?
-Nu, nu cred să fie ceva în neregulă cu ele.Vreau doar să îmi spui dacă ştii câte degete ai la cele două lăbuţe.
-Câte am?
-Eu nu ştiu, tu trebuie să le numeri.
De data aceasta Kitt se uită cu mai mare atenţie la lăbuţele sale, apoi murmură ceva cu glas mic, ca pentru sine.Se opri o clipă, mai murmură ceva cu glas la fel de mic pentru ca în cele din urmă să spună cu glas tare:
- Nouă!
-Nouă, ce?
-Degete...
-Eşti sigur? Mai numără o dată!
"Ei asta-i culmea" găndi pisoiul "am numărat deja de două ori şi el mă pune să mai numar o dată", dar nu spuse nimic lui Ronţ ci, începu să numere din nou, în şoaptă.
-Nouă! Am mai numărat o dată şi mi-au dat tot nouă.
Ronţ se opri din nou din plimbarea lui exact în dreptul lui Kitt.
-Mai numără o dată, de data aceasta cu voce tare, să aud şi eu!
Ţinând lăbuţele ca pe nişte evantaie deschise, Kitt numără cu voce tare:
-Unu, doi, trei , patru, cinci, şase, şapte, opt, nouă!
-Nu ştiu exact ce faci tu, dar cred că ai ceva cu degetul arătător, de vreme ce nu il pui la socoteală.Dacă nu ti-ai pierdut cumva, in vreo luptă un deget, ar trebui să ai zece. Câte cinci la fiecare lăbuţă.Hai să mai numărăm o dată cu voce tare!
-Unu, doi, trei, patru, cinci, şase, şapte, opt, nouă, zece!
-Ai vazut? Acum să mai spunem o dată zilele săptămanii! Luni, Marţi, Miercuri,Joi, Vineri, Sâmbătă, Duminică! Tu lăsai ziua de joi deoparte...Repetă, numără şi ţine minte:ieri e ziua ce-a trecut, azi e ziua de acum iar mâine e cea care va veni.
" Ieri, azi, mâine, luni, marţi, miercuri, ziua care a trecut, cea care va veni, taare multe mai am de învăţat " gândea acum Kitt în vreme ce Ronţ, cu conştiinţa lucrului bine făcut dispăruse deja, nu ştiu unde, poate în căutarea unei cărţi interesante.
　
***　
　
　
　
　
　
　

Kitt

Era trecut de orele douăsprezece din noapte şi Strada Magnolia părea să fie total cufundată în somn.Kitt, pisoiul tigrat al domnului Moss dormea pe perna lui preferată care se afla tocmai în dormitorul stăpânului pe un fotoliu uriaş învelit în catifea vişinie.Dacă cineva ar fi privit în acel moment spre Kitt ar fi fost convins imediat de faptul că pisoiul are unul din cele mai fericite vise, aceasta putându-se citi lesne pe mutriţa lui mustăcioasă şi pe felul în care blănosul mişca o lăbuţă în aer, ca şi cum ar fi vrut să prindă fluturi sau baloane de săpun. Toată această linişte nu dură însă multă vreme deoarece, la vreo zece minute după ora douăsprezece, tăcerea fu curmată de o bufnitură, nu foarte puternică, oarecum înfundată care trezi imediat pe Kitt, pisoiul tigrat cu simţurile foarte ascuţite despre care voi tot vorbi de acum înainte în această carte.Aşadar Kitt făcu ochii mari şi sări imediat în picioare arcuindu-şi pisiceşte spinarea şi mustăcind curios.
"De unde s-a auzit bufnitura?" se întreba pisoiul mustăcind în continuare şi păşind în acelaşi timp, cu foarte mare atenţie prin încăperea luminată doar de razele lunii.Cei care nu ştiu, vor afla acum faptul că pisicile pot vedea mult mai bine decât oamenii în semiîntuneric, ochii lor fiind prevăzuţi cu mai multe celule în formă de bastonaşe(cele care ne ajută să vedem când lumina este foarte redusă) şi pupilele lor sunt mai mari putând astfel să capteze mai bine lumina.Aşadar Kitt porni imediat pâş, pâş, să cerceteze de unde venea zgomotul.Urechile lui bine ciulite, puteau distinge în continuare un foşnet, ca de frunze uscate sau de hârtie auzindu-se de undeva, nu foarte departe.Era vară, cald, aproape toate uşile casei erau deschise deci Kitt putea păşi fără probleme peste tot pe unde voia inimioara lui .Ieşi pe hol, un hol lung în formă de L care făcea legătura tuturor încăperilor aflate la parterul clădirii cu scările lungi tapetate cu mochetă vişinie care duceau la etaj, unde era un alt hol, alte uşi şi alte încăperi pe care Kitt, aflat de puţină vreme în casa de pe Starada Magnolia, nu apucase încă să le cunoască.Se opri o clipă la baza scărilor ascultând atent.Foşnetul părea să vină de sus.Îşi mai încordă o dată spinarea, urechile, codiţa sub forma unui semn de întrebare şi cu inima-n dinţi urcă pâş-pâş toate cele optusprezece trepte imbrăcate-n mochetă.Odată ajuns la etaj se opri din nou.Foşnetul se distingea acum mult mai bine. "Nu, nu e vorba de frunze, trebuie să fie hârtie" gândi pisoiul şi luîndu-şi încă odată inima-n dinţi, porni glonţ spre locul din care venea foştnetul.

cum aº aºtepta
cum aº aºtepta

• Postări bloguri personale
• Blogul Meu
• Adăugare

obsesii

• Postat de 
• Vezi blog

cum aş aştepta un potop între cuvintele altora
destrămându-mă cum destrami funigei aştept ploaia asta
o cer o adulmec cum sălbăticiunile adulmecă frica şi prada
şi noaptea în oasele mele creşte o junglă
sălbatic îşi face loc dinspre braţe spre umeri spre coaste rapace
liane şi arbori prâdător şi prădat eul meu nu sunt eu
ci doar o insulă de care navigatorii bătrâni au uitat
apoi uneori sunt foarte bătrână şi tremur
nestăpânit dureros în oasele mele
o junglă şi dor doar de ploaia pe care o vreau cum aş vrea un potop
peste mine să spele toate cuvintele aruncate fără o denumire anume
cum pietrele colţuroase aruncate în râuri de care navigatorii cei vechi au uitat

bunicul Mozze către Ronţ

Trebuie  să ţină minte, orice şoricel cu minte, şi să nu se-ncreadă-n mâţe, nici pufoase, nici drăguţe.Albe, negre au roşcate, siameze sau tigrate, toate, toate-s pisicoase jucăuşe şi mieroase .Aşadar dragă nepoate, ţine minte şi socoate că în rasa lor felină de milenii atestată nu s-a  pomenit nicicând, o pisică adevărată să mănânce doar salată, nici compot,

 nici îngheţată, mere, nuci sau covrigei ci mănâncă... şoricei.

astenie de primăvară

sã imi fie dor de ceva ca de tine mi-e dor

tu sã râzi când eu spun despre gâze

şi fluturi zburãtãcind în stomac

sã te cert sã te uit sã te caut

cum o febrã rebelã în mine

sã mã îmbãt cum aş bea o tãrie

pe inima goalã sã zac

dragă Alter 19

după ce mi-au tăiat aripile au rămas nişte cioturi
dureroase la vreme la frig şi la ceaţă
dar mai ales dureroase în zori
când cerurile se rup de pământ sângerând
n-au putut să le taie de tot
să le smulgă cum smulgi buruienile
sa le ardă
electrotermocauterizare cum fac cornutelor
crescătorii avuţi
muguri de aripi creşteau iar şi iar la fiecare extirpare profundă
şi ei oboseau peste măsură
oboseau într-atât încât aş fi spus că renunţă
şi mă lasă-n durerile mele să plec
mai înalt şi mai alb
mai departe
dar nu m-au lăsat
le-au tăiat mai de sus să rămână doar cioturi
dureroase la frig

în seri ruginii mă plimbă prin burgul înţesat de miresme
 şi arome de ceai
de turle cu clopot şi sfinţi răstigniţi la răscruce de evi
centauri şi sfincşi
nu mă scot la mezat doar m-arată ca pe un trofeu câştigat cu sudoare
şi râd zgomotos dragă Alter
vorbesc despre viaţă ca şi cum ar vorbi despre o târfă bătrână
şi râd
iar şi iar ca şi cum râsul le-ar ţine de foame şi frig

 nu mă dau
nu mă pierd doar tresar la răstimpuri
parcă  speriaţi că mai zbor în înalt aşa fără aripi
din burgul ăsta prea plin prea bătrân
prea jilav

pisicile nu se dresează

''drastic'' ai spus
cum un stăpân
sacadat
apăsând pe vocale
în vremea când eu ningeam
în mine adânc
troienind amintiri
piedestaluri
un regat ce-ar fi fost doar al tău cu fiecare sistolă diastolă
sistolă
''drastic'' milord nu sună
poţi privi încurcat
încruntat mai bine citeşti ziarul de ieri sau palma mea stângă
''drastic'' e aşa un cuvânt
ca o cămaşă de forţă
nu poţi plânge ierta nici iubi drastic
şi-apoi ţi-am mai spus milord
pisicile nu se dresează
doar torc

dragă Alter 18

"mi se aburesc ochii" am să-ţi spun
şi-am să-ţi spun cum insula asta(se zice) ar fi coborâtă din nori
într-o toamnă demult
pe vremea când cerul era bântuit de dragoni
uriaşi scuipători de flăcări pe nări şi pe ochi
cum fachirii vechilor zei trebuie să fi fost
o insulă aşa
ca o toamnă târzie care îţi intră în oase
în piept
îţi curge prin vene năvalnic şi rece
cu ploi

ştii
băştinaşii de-aici au sânge arămiu şi ochii de apă
 păr arămiu
iar pielea cum lutul nears îndeajuns
zâmbitori
mereu zâmbitori şi făcuţi cu răbdare
încăt uneori aproape-aş uita că mi-e dor
şi că doare
locul în care-am lăsat parte din mine
din care m-am rupt ca un fruct dat în pârg
ca un prunc înţărcat cu de-a sila
cu totul târziu

aproape-aş uita dar sub pleoape e ţara
nu de munţi şi de ape de pământ şi de piatră
ci altfel
cum numai în gând mai trăieşte copila din mine
iubita
îndrăgostita cu ochi visători

mă cânt cum  pruncii orfani
cum stihiile
cum bocitoarele bătrânilor zei dragă Alter
străbat labirinturi pe insula toamnei
şi îţi mai scriu uneori

reguli

tu
unu şi cu unu fac doi
fără unu iar unu bla bla

eu
să nu mă săruţi
baloanele de săpun au nevoie de aer
şi eu
în toate dimineţile vreau

o insulă numai a mea

dragă Alter 17

iar
şi iar
pregătite de zbor
sau de moarte
se frângeau repetat
o mie de arpi în mine

acum un veac

tânjeam
fără să ştiu
că tu ai plecat
din lumea ta
în alt univers răsturnat

poem

câteodată
vine cu frig ca o împresurare
ca o intrare-n sevraj
sau ca un pumnal înfipt între coaste
dinspre înăuntru n-ai cum să te ghemuieşti
în tine
să visezi cai verzi pe pereţi
să numeri ploi până adormi
şi de adormi
e acolo aşteptând s-o rosteşti sacadat
cum un blestem sau descânt
rosteau preotesele vechilor zei
alteori vine foc în palme
pe ochi şi pe buze
şi-o scuipi mamazmeilor
poezia asta e de fapt
posedare