un erou adevărat

Miercurea este una din cele trei zile ale săptămânii în care în casa domnului Cristian Moss vine Maria să facă curăţenie.Maria e o femeie cam la cincizeci de ani, micuţă de statură, al cărui păr încă foarte negru, este strâns întotdeauna într-un coc greu pe ceafă.În urma ei de fiecare dată casa străluceşte de curăţenie deoarece această micuţă femeie este foarte conştiincioasă în tot ceea ce face. Ea aeriseşte toată casa, dă cu aspiratorul, pune fiecare lucruşor la locul lui, lustruieşte, şterge, spală într-un cuvânt roboteşte ca o furnicuţă şi nu se plânge niciodată de nimic. Între ea şi blănosul de Kitt s-a creat din prima zi o amiciţie straşnică. Femeia îl răsfaţă pe pisoi cu jucării de pluş, gheme şi mingi colorate, sau ceva bun de mâncat, iar Kitt se lasă mângâiat, scuturat, sucit pe toate părţile, ca un Hopa-Mitică, răspunzând la răndul său cu mângâieri şi tot felul de giumbuşlucuri.
În miercurea despre care vreau să vă vorbesc chiar acum, Maria deretica ca de obicei rânduid tot ce era de rânduit prin casă în vreme ce Kitt care primise o veveriţă de pluş, se distra jucându-se de-a vânătoarea. Adică lăsase veveriţa pe covorul din sufragerie şi el, de sub fotoliul lui preferat o pândea, înainta târâş câţiva paşi, se oprea să adulmece şi să privească în jur după care înainta din nou, pentru ca în momentul în care ajungea destul de aproape de" pradă" să sară asupra ei, "luând-o prin surprindere".
Toate bune şi frumoase, vânătoarea decurgea ca la carte când, deodată liniştea fu sfârtecată de un strigăt prelung, sfâşietor, parcă îngrozit, ca şi cum cineva ar fi fost atacat de vreo dihanie teribilă, grozav de fioroasă.-Ajutooor!
Recunoscând vocea Mariei, Kitt lăsă imediat baltă vânătoarea şi alergă la bucătărie, locul de unde se auzise acel strigăt disperat.Odată ajuns în bucătărie, nu mică îi fu mirarea când o văzu pe Maria cocoţată pe un scaun, cu o cârpă de praf în mâna dreaptă, gesticulând în toate direcţiile.
-Ce se întâmplă aici? întrebă pisoiul dar, cum oamenii nu înţeleg graiul pisicesc, femeia auzi doar un mieunat şi continuă să strige în continuare după ajutor, arătând îngrozită, cu amândouă mâinile spre frigider.Kitt privi într-acolo şi mirarea lui crescu şi mai mult în momentul în care îl descoperi pe Ronţ, tremurând ca varga, având lăbuţele încleştate pe un bob de cafea. Şoricelul era parcă prins în rădăcini, nu se putea clinti din loc, speriat de ţipătul Mariei.
-Ce e cu tine aici? Ce i-ai făcut Mariei de e aşa de îngrozită?
-Eu?! Nu i-am făcut nimic! Te rog ia-mă de aici, repede!
-Să te iau? Cum să te iau?
-Nu contează, numai du-mă odată!
Fără a mai pierde vremea cu taifasuri, dintr-un singur salt Kitt fu lângă şoricel, cu el în gură ,şi din alte două, trei salturi afară, sub băncuţa din grădină.
-Acum lasă-mă aici şi întoarce-te în casă! Noi ne vom vedea ceva mai încolo...du-te! Du-te!
Pisoiul intră din nou în casă, în bucătărie.
Maria şedea de data aceasta pe scaun, cu o cană de apă în mâini. Sorbea cu înghiţituri mici, apoi se oprea preţ de câteva secunde, suspina şi spunea:
-Doamne, ce sperietură!
Fiindu-i atât de dragă acea femeie cumsecade, pisoiul se apropie încet şi îşi lipi spinarea de picioarele ei, mângâind-o.
-Doamne Kitt, ce sperietură am tras! Noroc cu tine că m-ai salvat de afurisitul acela de rozător.Eşti un adevărat erou, dragul meu!
În zadar pisoiul încerca să îi explice pe limba lui cum stau treburile, cum că Ronţ e un tip de trebă care nu i-ar fi făcut nici un rău, din gura lui femeia auzea doar:
-Miaau! Miaau
! şi atât.
***

Kitt îl întâlneşte pe Ronţ

Încăperea care servea drept birou de lucru domnului Cristian Moss, era o cameră spaţioasă captuşită cu cărţi .Când spun căptuşită mă refer la faptul că trei dintre cei patru pereţi ai încăperii aveau rafturi de jos până în tavan, pe care se aflau într-o perfectă ordine, cărţi de diferite dimensiuni.În afara acestor rafturi, în încăpere se mai aflau o masă de birou din lemn masiv şi două scaune tapiţate care păreau să fie foarte confortabile.Pe birou un laptop, o maşină de scris uitată parcă din altă epocă în acel decor şi o carte mare deschisă dădeau impresia că cineva tocmai părăsise masa de lucru.
Kitt se oprise în pragul uşii şi rotindu-şi privirea prin noul spaţiu descoperit, aştepta parcă să se întâmple ceva, căuta un indiciu care să-i dezvăluie cauza zgomotelor care l-au trezit dim somn, un semn cât de mic, ceva, orice, pentru că trebuie să vă spun că acum nu se mai auzea nici cel mai mic zgomot, nici un fâşâit, fâţâit, mormăit, chiţăit..nimic.Era linişte deplină.Să se întoarcă în culcuşuş lui confortabil nu i se părea pisoiului o idee prea atrăgătore din moment ce se aventurase până aici. Pisicile sunt curioase din fire şi nu renunţă cu una cu două, atunci când e vorba să descopere ceva, ba mai mult de atât, natura le-a înzestrat cu o isteţime şi o şiretenie aparte, calităţi care le ajută să se descurce în orice situaţie.Aşadar pisoiul nostru, îşi mai roti încă o dată ochii ca două luminiţe prin încăperea ce se deschidea înaintea lui, apoi facu stănga împrejur prefăcându-se că se dă bătut şi că pleacă dar nu plecă, se retrase doar din cadrul uşii, mai cu zgomot decât îi stătea în fire, păşi de câteva ori ca şi cum s-ar îndepărta şi rămase nemişcat, lipit de peretele holului, chiar lângă tocull uşii biroului.Era atât de încremenit încât parea că nici nu respiră. Aştepta. Aştepta de parcă ar fi fost anume antrenat să stea la pândă, cu toate simţurile ascuţite la maxim, cum numai rudele sale în sălbăticie aşteaptă momentul prielnic pentru a înhăţa prada.Şi aşteptarea aceasta se dovedi a fi cu folos, pentru că nu apucă să se scurgă nici un sfert de oră de la aşazisa plecare a lui Kitt când foşnetul misterios începu a se auzi din nou.
Nu mică fu mirarea lui Kitt când, de data aceasta mişcăndu-se cu şi mai multă băgare de seamă, descoperi odată ajuns în pragul uşii, care sau mai exact cine era cauza tuturor zgomotelor care îi dădeau lui de furcă.Pe masa de birou, chiar pe cartea cea mare pe care pisoiul o văzuse şi mai devreme deschisă, se afla o vietate ciudată, nu mai mare în lungime decât un creion.Acoperită o blăniţă diferită de cea a lui Kitt, adică mai scurtă, mai puţin mătăsoasă şi de altă culoare( maroniu închis), creatura avea mustăţi subţiri, asemănatoare cu cele ale pisoiului şi o coadă de grosimea unii şiret, la fel de lungă precum îi era trupul, folosită acum pe post de arătător, pentru a urmări rândurile aflate în carte.
"Ăsta ştie să citească!" se minună pisoiul şi fără a sta mult pe gânduri, din două sărituri demne de cel mai agil acrobat, ajunse pe masa de birou cu vietatea ciudată în ghiarele lui.
- Au! strigă micul animal.
-Cine eşti tu şi ce faci aici? întrebă imediat Kitt ără să bage de seamă că micuţul tremura din toate încheieturile.
-Sunt Ronţ. Te rog nu mă mânca! Sunt atât de mic încât nu ţi-aş ajunge nici pe o măsea şii, şii, şi cred că am un gust foarte rău...am fost gripat până de curând.
-Să te mănânc?! Cum vine asta? Tu chiar crezi că aş putea să te mănânc? Eu mănânc doar ceea ce îmi dă Cris de mâncare, aşa m-a învăţat mama înainte să vin aici, în casa asta şi am de gând să o ascult.Ha...să mănânc hrană mişcătoare...ce chestie!
-Stai puţin atunci! Dacă nu ai de gând să mă mănânci de ce mă ţii atât de strâns? Abia mai pot respira.
-Ce întrebare! Te ţin să nu fugi din nou să te ascunzi. Ce făceai tu aici?
-Citeam. Sunt un şoarece de bibliotecă. Da-da-dacă promit că nu fug îţi iei ghiarele de pe mine?
-Biine fie, dar dacă te gândeşti să fugi, nu te iert şi, şi...
-Nu fug, pe cuvântul meu de intelectual!
-Nu ştiu eu ce e acela un "inteletual" dar, dacă promiţi ...
Kitt eliberă mica vietate din strănsoare şi amintindu-şi parcă ceva din bunele maniere cu care mama sa încercase să îl deprindă, se înclină puţin în semn de respect şi cu o oarecare solemnitate îşi declină numele.
-Numele meu este Kitt şi sunt nou venit în această casă.
-Adică cât de nou? De cât timp ai venit?
-Timp?
-Sau de câte zile?
-Cred că de cinci...sau de două?
Kitt era acum pus în încurcătură. Încerca să dea şoricelului un răspuns cât mai exact dar, adevărul era că nu ştia deloc să numere sau să socotească.
-Cum vine asta "de cinci sau de două"? Azi e marţi.Ce zi era atunci când ai fost adus?
Mirarea pisoiului era din ce în ce mai mare." Auzi acolo...marţi"
- Ce e aceea o "marţi"?
-Marţi este azi...adică a doua zi din săptămână. Tu, imi este tot mai clar că nu ştii multe lucruri.De unde ai aterizat?
-Să aterizez?!
-Ha-ha-ha! Eşti atât de nostim! Ha-ha-ha!
Dacă cineva, oricine, ar fi privit scena din biroul domnului Moss ar fi rămas de bună seamă, mut de uimire. Un motan şi un şoricel, fiecare pe spate şi ţinându-se cu lăbuţele de burtă, râdeau cu mare poftă zguduindu-se din toate încheieturile, de parcă ar fi fost cei mai buni amici din lume.Şi oricât ar părea de ciudat, începând cu acea seară de poină, între ei chiar s-a înfiripat o mare prietenie, mai mare chiar decât cele pe care poţi să le vezi în desenele animate, unde orice este posibil.
2 Ce este "marţi"　
　
Era intr-o după amiază călduroasă de vară şi kitt lenevea la umbra unui nuc de-a dreptul uriaş aflat în grădina din spatele casei de pe Strada Magnolia.Ţinea ochii închişi şi aproape aţipise când, simţi o gâdilătură aşa ca şi cum o insectă obraznică s-ar fi aşezat pe boticul său.Fără să deschidă ochii dădu cu laba încercând să alunge insecta
dar fară nici un rezultat.Mai încercă o dată şi încă o dată...gâdilătura persista şi îi dădea o senzaţie stranie, făcându-l intr-un final să strănute:
-Ha-ha-hap-ciu!
-Sănătate amice! E vremea să trecem la treabă!
Pisoiul sări ca ars deschizănd în sfârşit ochii pentru a-l vedea pe cel căruia îi ardea de glume, adică pe Ronţ, şoricelul de bibliotecă, "inteletualul" care promisese să îl înveţe una, alta, lucruri folositoare de care Kitt nu avea nici habar.
-Să trecem la treabă? Ce fel de treabă? Mă înveţi să citesc? Voi fi şi eu un "inteletual " aşa ca şi tine?
-În primul rând trebuie să ştii că nu se zice "inteletual" ci in-te-lec-tu-al.Spune şi tu, cu răbdare...
-In-te-le-tu...
-Nu, nu, nu! Deja ai greşit! In...
-In.
-Te
-Te
-Lec
-Lec
-Tu-al
-Tu-al !
-Intelectual, adică o persoană învăţată, citită, care a studiat mult .
Încercă să explice şoricelul.
-Da ...aşa cum spui tu . Mă înveţi să citesc şi să socotesc?
-Încă nu.Pănă acolo mai avem .
-Atunci?
-Mai ţii minte că m-ai întrebat ce e aceea o "marţi"?
-Aaa, am înţeles acum. Azi voi învăţa ce e aceea o "marţi". Este greu?
Altul în locul lui Ronţ s-ar fi pornit din nou pe râs, descoperind imensa naivitate a pisoiului dar, ca un adevărat profesor, şoricelul nostru se abţinu şi începu a preda pisoiului prima sa lecţie.
-Marţi este o zi a săptămânii.
-Azi este marţi?
-Ieri a fost marţi.Azi este miercuri, iar mâine este joi...
Kitt privea spre Ronţ tot mai nedumerit. Ieri, azi, mâine, în capul lui era o mare învălmăşeală ."Ce o mai fi şi cu zilele astea?" gândea el"una se cheamă mâine,apoi se cheamă miercuri, alta se cheamă ieri...sau azi şi se mai cheamă şi marţi.Tare învăţat trebuie să fie micuţul ăsta, dacă cunoaşte atâtea lucruri!"
-Mâine ne-am întâlnit noi în biroul lui Cris?
-Nu, nu şi iar nu! Fii atent! Ieri putem numi întotdeauna ziua care tocmai a trecut. Ieri ne-am întâlnit în biroul domnului Moss, al lui Cris, cum îl numeşti tu.Azi e ziua pe care o trăim chiar acum, prezentul. Iar mâine e ziua care v-a veni.Ai înţele
s?-Aproape ..Marţi e o zi din săptămână.Care sunt celelalte zile? Câte sunt?
-O săptămână are şapte zile : Luni, Marţi, Miercuri, Joi, Vineri, Sâmbătă şi Duminică.Repetă şi tu, ca să ţii minte!
-Aaa, pai nu e aşa de greu: Luni, Marţi, Miercuri, Vineri, Sămbătă şi Duminică!
-Nu ai uitat nimic? Săptămâna ta are doar şase zile.Numără şi tu: Luni, Marţi, Miercuri, Joi, Vineri, Sâmbătă, Duminică. Sunt şapte la număr.Totdeauna şapte.
-Luni, Marţi, Miercuri, Vineri, Sâmbătă şi Duminică!
Ronţ , care în vreme ce preda se plimba prin faţa elevului său, patru paşi spre dreapta, patru paşi spre stânga, se opri o clipă din preumblarea lui, mustăcind parcă iritat:
-Cred că tu nu ştii să numeri...Ştii?
-Păi...
-Îmi e foarte clar acum că nu şti! Arată-mi labele din faţă!
Kitt, care stătuse până atunci în poziţia şezând în faţa profesorului său, ridică imediat lăbuţele şi le arătă acestuia cu un aer oarecum descumpănit.
-E ceva în neregulă cu lăbuţele mele?
-Nu, nu cred să fie ceva în neregulă cu ele.Vreau doar să îmi spui dacă ştii câte degete ai la cele două lăbuţe.
-Câte am?
-Eu nu ştiu, tu trebuie să le numeri.
De data aceasta Kitt se uită cu mai mare atenţie la lăbuţele sale, apoi murmură ceva cu glas mic, ca pentru sine.Se opri o clipă, mai murmură ceva cu glas la fel de mic pentru ca în cele din urmă să spună cu glas tare:
- Nouă!
-Nouă, ce?
-Degete...
-Eşti sigur? Mai numără o dată!
"Ei asta-i culmea" găndi pisoiul "am numărat deja de două ori şi el mă pune să mai numar o dată", dar nu spuse nimic lui Ronţ ci, începu să numere din nou, în şoaptă.
-Nouă! Am mai numărat o dată şi mi-au dat tot nouă.
Ronţ se opri din nou din plimbarea lui exact în dreptul lui Kitt.
-Mai numără o dată, de data aceasta cu voce tare, să aud şi eu!
Ţinând lăbuţele ca pe nişte evantaie deschise, Kitt numără cu voce tare:
-Unu, doi, trei , patru, cinci, şase, şapte, opt, nouă!
-Nu ştiu exact ce faci tu, dar cred că ai ceva cu degetul arătător, de vreme ce nu il pui la socoteală.Dacă nu ti-ai pierdut cumva, in vreo luptă un deget, ar trebui să ai zece. Câte cinci la fiecare lăbuţă.Hai să mai numărăm o dată cu voce tare!
-Unu, doi, trei, patru, cinci, şase, şapte, opt, nouă, zece!
-Ai vazut? Acum să mai spunem o dată zilele săptămanii! Luni, Marţi, Miercuri,Joi, Vineri, Sâmbătă, Duminică! Tu lăsai ziua de joi deoparte...Repetă, numără şi ţine minte:ieri e ziua ce-a trecut, azi e ziua de acum iar mâine e cea care va veni.
" Ieri, azi, mâine, luni, marţi, miercuri, ziua care a trecut, cea care va veni, taare multe mai am de învăţat " gândea acum Kitt în vreme ce Ronţ, cu conştiinţa lucrului bine făcut dispăruse deja, nu ştiu unde, poate în căutarea unei cărţi interesante.
　
***　
　
　
　
　
　
　

Kitt

Era trecut de orele douăsprezece din noapte şi Strada Magnolia părea să fie total cufundată în somn.Kitt, pisoiul tigrat al domnului Moss dormea pe perna lui preferată care se afla tocmai în dormitorul stăpânului pe un fotoliu uriaş învelit în catifea vişinie.Dacă cineva ar fi privit în acel moment spre Kitt ar fi fost convins imediat de faptul că pisoiul are unul din cele mai fericite vise, aceasta putându-se citi lesne pe mutriţa lui mustăcioasă şi pe felul în care blănosul mişca o lăbuţă în aer, ca şi cum ar fi vrut să prindă fluturi sau baloane de săpun. Toată această linişte nu dură însă multă vreme deoarece, la vreo zece minute după ora douăsprezece, tăcerea fu curmată de o bufnitură, nu foarte puternică, oarecum înfundată care trezi imediat pe Kitt, pisoiul tigrat cu simţurile foarte ascuţite despre care voi tot vorbi de acum înainte în această carte.Aşadar Kitt făcu ochii mari şi sări imediat în picioare arcuindu-şi pisiceşte spinarea şi mustăcind curios.
"De unde s-a auzit bufnitura?" se întreba pisoiul mustăcind în continuare şi păşind în acelaşi timp, cu foarte mare atenţie prin încăperea luminată doar de razele lunii.Cei care nu ştiu, vor afla acum faptul că pisicile pot vedea mult mai bine decât oamenii în semiîntuneric, ochii lor fiind prevăzuţi cu mai multe celule în formă de bastonaşe(cele care ne ajută să vedem când lumina este foarte redusă) şi pupilele lor sunt mai mari putând astfel să capteze mai bine lumina.Aşadar Kitt porni imediat pâş, pâş, să cerceteze de unde venea zgomotul.Urechile lui bine ciulite, puteau distinge în continuare un foşnet, ca de frunze uscate sau de hârtie auzindu-se de undeva, nu foarte departe.Era vară, cald, aproape toate uşile casei erau deschise deci Kitt putea păşi fără probleme peste tot pe unde voia inimioara lui .Ieşi pe hol, un hol lung în formă de L care făcea legătura tuturor încăperilor aflate la parterul clădirii cu scările lungi tapetate cu mochetă vişinie care duceau la etaj, unde era un alt hol, alte uşi şi alte încăperi pe care Kitt, aflat de puţină vreme în casa de pe Starada Magnolia, nu apucase încă să le cunoască.Se opri o clipă la baza scărilor ascultând atent.Foşnetul părea să vină de sus.Îşi mai încordă o dată spinarea, urechile, codiţa sub forma unui semn de întrebare şi cu inima-n dinţi urcă pâş-pâş toate cele optusprezece trepte imbrăcate-n mochetă.Odată ajuns la etaj se opri din nou.Foşnetul se distingea acum mult mai bine. "Nu, nu e vorba de frunze, trebuie să fie hârtie" gândi pisoiul şi luîndu-şi încă odată inima-n dinţi, porni glonţ spre locul din care venea foştnetul.