departele se face uneori atât de aproape
încât te orbește
 te bântuie parcă
 și te impresoară-ntr-atât
încât cauți să te ghemuiești să te-ascunzi
să te lepezi de tine hoțește

să nu mă împaci

vreau să-mi plouă să-mi tune
să mi se înece corăbiile în toate apele lumii
de azi și de-apoi
să port neguri pe pleoape în ochi și în sulfletul ăsta ingrat
care tace și uită
sau poate deja a uitat să iubească
nătâng și plin de mirare
nemăsurat

aritmetică simplă

să nu-ntrebi de ce spun de ce tac de ce scriu încifrat
de ce dorm când mi-e lene să mor
după tine și-mi vine să fug mai departe de pleoape
intr-o lume aproape departe

 să nu crezi că mă-nveți pe de rost fără rost ca pe-o strofă rimată
forțată să spună nimic important pe un ton nonșalant

să nu mă vrei odaliscă   nici cu vorbă peltică
fiindcă vezi tu n-are rost să visezi ce n-a fost
când eu îți explic înțelept pisicește și fără cuvinte
aritmetica simplă și ceva mai fierbinte

efemeride

trebuie că undeva
în universul nemăsurat
viețuiesc uriași
pentru care stelele și planetele sunt
 mingi plutitoare
iar noi
cei care în viața de toate zilele
ne credem buricul pământului
nu suntem decât efemeride

ei se mișcă încet
mă gândesc
poate nici nu ne văd
sau dacă ne văd nu înțeleg ce-i cu toată vânzoleala
indivizilor foarte mărunți
care se nasc luptâ și mor în vreme ce ei
beau cafeaua de dimineață
sau strănută subit
sau suspină nostalgic
după precambrian

fără nume

mai cresc în colivia coastelor mele

câteodată poeme

așa cum aș crește păsări 

sau inimi

doritoare de zbor

caracter recesiv

„să nu mă iubești”am șoptit
convinsă pe-atunci că îndrăgostirea de mine
e cumva peste poate
o boală de care nimeni vreodată n-a suferit
iar fericirea
în pofida tuturor basmelor și a filmelor
cu happy end e doar un caracter recesiv
ce segregă probabil
la fiecare a treia generație
într-o oarecare proporție
neconcludentă
din punct de vedere științific

„să nu mă iubești
să îi spunem inimii cord
și să psihanalizăm răbdători
toată starea
de dor de rău și de bine
de fluturi
săruturi
păcat
nepăsare
mirare
mimare
iad”

”să nu mă iubești”am șoptit
și tu nu m-ai iubit

desene rupestre

tărziu-i devreme amirosind încă- a noi
dar cresc stalagmite și plouă de joi
în inima-ți albă ca o iarnă polară
grăbită să uite și zborul și mersul pe jos
toată mierea din soare și marte ploios
nu-i vreme nici loc de un foc și-o poveste de seară
în peștera asta ca o iarnă polară

și-mi cânt

fie-mi nici casă nici adăpost
ci părăsit loc de pripas
cu desene rupestre despre ce-a mai rămas

replică lui Nicolae Bogdan Groza

poate nicicând n-o să știu diferența dintre tomnă și tine
dintre discursul tău pentru o cameră goală
și dorul de ceva ca de mine
pentru care inventezi cele mai frumoase vorbe de-amor
și strigi în tine ca într-o cameră fără pereți
fără acoperișuri
doar cu ferestra aceea cu vederea spre umbră mereu
și te frângi înciutat și te faci dimineață deși știi
că eu doar nopțile bânui
sub pleopă
sub geană
fugară
într-o cameră ornată cu gânduri

delete

sufletul ăsta nu încărunțește
nu face riduri
nu are nevoie de roșu de buze
tocuri
poșete
nu spune
”n-am ce să-mbrac”
umblă nud
și zălud
prin toate dorurile
nemuritor
și totuși
 în el se întâmplă
o moarte
nedureroasă în sine
așa
ca un ”delete” din lista de facebook

sălbaticul suflet al meu indigo

să nu te cuibărești lângă inima mea

 ca un câine doborât  de caniculă

să nu taci

să nu spui

să nu dormi ca un prunc legănat

fiindcă eu am rătăcit nu știu cum

toate descântecele cu care mai demult

acoperisem sălbaticul suflet al meu

indigo

să își amintească mereu și mereu

drumul spre tine

un link către alt link

”cutremurător fantastic incredibibil oribil genial”
sau
”nimeni nu ți-a mai spus asta până acum”

un link cître alt link către alt link către alt link

dacă încă n-ai dat în bâlbâială
sigur te ia cu lehamite

”nimeni nu ți-a mai spus asta până acum”

ce se intâmplă dacă respiri sau mănânci
dacă dormi

ce spun cercececetătătoriii despre asta sau aia sau ailaltă

adevărul e că noi aștia bipeziii sapiens ne trezim  cu senzația
uneori certitudinea de

”buricul pământului”

și adevărata întrebare care ne străpunge conștiința
evoluată-ndelung
nu e  dacă există lumea de-apoi
ci dacă lumea va continua să existe și după noi

replica data unui poem de Stoian G Bogdan

 Nu mă vrei într-atât cât să
îți pese că am un soț un amant un iubit
doar imi scrii un aproape sonet
și te-ntrebi dacă-i dulce fructul oprit
decubit prurit letargie angoase
mai contează când te împunge Aghiuță în coaste?
și un ” ce” îți cam fură somnul tihnit
noroc
ce noroc că nu mă vrei înt-atât cât să-ți pese
de am un soț un amant un iubit

la capătul verii

am să plec

doar atât

cât să-ți dau un răgaz

tu între timp

să îți dai sufletul

inima

coastele

și vorba de-alint

la remaiat