noiembrie

după o periaoadă de incubație mult prea lungă

să te prinzi care-i cauza de când și de cine

pe cine cu ce 

noiembrie se mută

în oasele tale

un umăr o coastă genunchii

nu le ia pe toate odată

nu brusc

nu fățiș

nu brutal

are clasă

cu flerul lui merge întotdeauna la fix

știe că nu te-ar lăsa inima să/-l ții în drum ca pe un milog

nu acum cu toate vântoasele astea trezite deodată la viață

așa că-l primești în os și în casă 

în colțurile ochilor și sub pleoape fiindcă tu crezi că-i simțit

și stă o singură noapte

nimeni să numere

firele de nisip răzvrătindu-se în clepsidrele 

 fragile ce suntem

 zilele

 acelea lipicioase și lungi

lucind în lumina toamnei așa 

fără un anume motiv

cum dârele fără capăt lăsate de melci

 micile filosofii de doi bani spuse la coadă

în stația de tramvai sau în trafic

nu trebuiesc numărate

parafate timbrate fiindcă vezi tu

oriunde ar încerca să se scurgă

liniștea

trebuie umplută mereu cu ceva

manej

nu sunt bune oglinzile îmi spun
nici linia asta atât de
abia vizibilă care- mi despică palma
lăsându-mă în jumătate din jumătatea mea
de viață să-aștept
nu sunt bune oglinzile
doi pași la stânga trei pași la dreapta
trei pași la stânga patru la dreapa
ca o felină de circ uitată-n manej
și apoi
la ce bună domesticirea
când viața se furișează prin tine
ca un fur

despre mașini

nu mai spuneam nici măcar vorbe  tăceam ore  zile  luni
 ( marțea vine soacra și cu ea trebuie trebuie să vorbesc)
până când am dorit" să vorbim despre mașini"
 cu toate că la asta mă pricep cel mai puțin
"să vorbim" ai replicat cu jumătate din jumătate de gură și -ai zis "motor'
eu ca să mă dau mare "electromotor" și imediat după- am trântit "carburetor"
"carburator" m-ai corectat tu dar nu m-am lăsat
intuisem cumva regula jocului și-atunci au început să curgă
 vorbele acelea care ție iți fac ochii să lucească sălbatic
"bujie  anvelopă  instalație claxon  parbriz  circulație”
 eram Cineva  de acum vorbeam destul de fluent
limba ta și numai în gând mă cruceam scuipam de deochi
și juram că între noi există comunicare fără acele semne de circulație-întrebare

aqua chiara

Tu, trandafir din palide câmpii,
Dorești acum dulceața iubirilor secrete.
Lucoarea aceea a mierii aurii.
Și crezi mai dulce fructul spre care nu ai cale,
Deci zărzăra plăpândă, ambrozie îți pare.
Mai aprig decât vinul, străvechea aqua chiara,
Te-ntoarce și destoarce, te -ngheață și te arde,
Cum fulgerul, cum ploaia cum dorul de-a-ți fi dor.
Și dac-o fi acuma să-ți cadă dragă boala,
De care spun toți barzii în cântecele lor,
Vei mai lăsa în taină, în suflet și sub pleoape,
Să poposească muze când albe când străine,
Suave odalisce, sau chiar rubensiene,
Să stea o zi, o noapte, ori poate, cine știe?
Cât sarea-n apa mării și-n lacrima de dor.

cum o șerpoaică

îmi pare azi
m-aș dezbrăca în verde
cum o șerpoaică
în ochiul lumii gaj
pentru neliniștea închisă-n chihlimbare
în toate zilele atât de bej

miopie

veniseși așa
de nicăieri cu aerul unui înger
 suspectat că fumează pe-ascuns și
ai început să-mi vorbești despre vreme
 despre multitudinea formelor geometrice
pe care un punct le poate avea
fiincă-i punct

Hei!

azi pe aici e atâta de luni și de gri
cum în pozele vechi din albume
tu nu ești tu
și prin gânduri imi trece
că cine știe
poate-ai fugit într-o tabără zen din aceea
fără telefon fără net fără farduri
alarme de ceas ropot de ploi
scârțâit vâjâit trăznit vânturat
fără of fără vai
fără ceilalți
noi muritorii de rând

asta e bine

"să se dea câte unul să ajungă la toată lumea "
a strigat cineva din mulţime
iar ceilalţi murmurau bombăneau surescitaţi
"circul din stradă nu are nevoie de plase"
mi-a spus direct în timpan îngerul meu păzitor
l-am privit
nici alb nici înalt doar zâmbea
la prima vedere nici aripi nici aură
doar ochelari cu lentile albastre şi un aer boem
"ce să mă fac eu cu tine " gândeam
"când pot să mă pierd de zece ori într-o zi
pot să nu ştiu de e marţi sau e vineri
august noiembrie sunt mereu din alt timp"
"asta e bine"mi-a spus
"orientarea în spaţiu şi timp nu e punctul meu forte
dar pot să ajut să te pierzi din ce în ce mai puţin
dacă vrei sau pot să mă pierd odată cu tine într-o luni
sau o zi fără nume pot să uit tot
şi să învăţ odată cu tine din nou mersul pe jos
şi datul în leagăn primul cuvănt şi primul fir de păr alb
sau pot să nu tac o zi şi o noapte
vorbind despre nimicuri şi evident despre vreme
doar matematică şi politică n-o să vreau niciodata sa fac

vreau un pod

nimic nou între granițele inimii tale
 îmi spun
Dublinul azi miroase a ploi și a ceață
a dangăn de clopot între tâmple arzând
nimic nou pe harta palmelor tale
și iar
vreau un pod peste ploi către mâine
mai nou și mai altfel
cum spiridușii din oala cu galbeni
mai cresc curcubeul
spre noi

o lume în culori

-Despre ce mă înveți azi? întrebă Kitt urmărind cu privirea o libelulă care zbura deasupra tufei de gălbenele din apropiere.Azi mă înveți să citesc, ca să fiu și eu deștept, așa ca și tine?
-Eee, replică "domnul profesor" până,la citit mai ai de învățat câteva lucruri. Azi vei învăța culorile.Lumea asta, vezi tu , are o mulțime de culori, care o fac frumoasă.Poate azi nu le vei cunoaște chiar pe toate dar, cele mai importante tot trebuie să le înveți.De exemplu, acum știi și tu că piticul aceasta are tichia albastră.Privește în jur și arată-mi culoarea albastră!
-Gâza asta! strigă Kitt arătând cu o mișcare a botului spre libelulă și, și, și cizmulițele piticului cu greblă!
-Da...
-Cerul! Cerul este foarte albastru și, și, ochelarii lui Cris au sticle albastre!
-Ăia au lentile, nicidecum sticle dar, e binișor, te descurci.Piticul lângă care erai în momentul în care te-am strigat are tichia galbenă.Privește în jurul nostru și arată-mi! Arată-mi culoarea galbenă!
Kitt mai privi odată spre libelula cea grațioasă, parcă așteptând un ajutor din partea ei.Aceasta coborâse acum foarte aproape de pământ, aproape atingând cu aripile gălbenelele .
-Florile! Florile alea de acolo, pe unde zboară gâza sunt galbene, galbene de tot! strigă pisoiul fericit
.-Da, te descurci din ce în ce mai bine.Altceva? Unde mai vezi culoarea galbenă?
Kitt își roti privirea sfredelitoare de jur împrejurul grădinii, o dată și încă o dată și încă o dată, apoi strigă din nou:
-Acolo, acolo, uite acolo, în curtea vecină! De peste gardul vecinilor își ițea capul ingreunat parcă de semințele încă necoapte o Floarea Soarelui maaare, aproaăe cât toate gălbenelele la un loc
-.Floarea aia uriașă e și ea foarte galbenă, și păpădiile, și cana din care Maria bea ceaiul și , și soarele! Ce galben e soarele! Îmi place să învăț despre culori, mai spune-mi!Ronț chițăi mulțumit de elevul său, își drese glasul și continuă:
-Vesta piticului nostru e verde...
-Ca iarba și ca frunzele sări imediat pisoiul .Și tot așa, parcă din joacă, cu ajutorul micuțului profesor, Kitt reuși să găsească în acea zi trandafiri și sandale roșii, garofițe și fundițe roz, tichii și fluturi violet, crenguțe blăniță și tulpini maro, ochi cenușii, portocale portocalii. Universul lui pisicesc căpătase de acum mai multă lumină, mai multă culoare și în adăncul lui, Kitt simțea că nu e departe ziua în care v-a incepe să citească

isictiv, pitici și pisici

  "Ce- ți e și cu piticii de grădină!" gândea Kitt învârtindu-se parcă în cerc prin grădina de flori a domnului Moss.Ronț îi dădu-se întâlnire lângă piticul cu tichie albastră, imediat după masa de prănz și...și dintre cei șapte pitici amplasați în acel spațiu parcă coborât din poveste, pisoiul nostru nu știa să il aleagă pe cel cu tichie albastră.Auzise el ceva, căndva, undeva, despre culori dar de recunoscut dintre toate, recunoștea doar culorile negru și alb.Negru pentru că mama lui, frumoasa și grațioasa Sheba avea o blană neagră, mătăsoasă cum micuțul nu mai văzuse la nici o altă pisică și alb pentru că era culoarea laptelui care îi făcea atâta plăcere în fiecare dimineață.
  Piticii de faianță, străluceau în soarele amiezii, parcă râzând de  mutrișoara descumpănită și mirată a lui Kitt care adulmeca, mustăcind prin  iarbă,prin tufele de trandafiri, prin gardul viu care împrejmuia grădina, ciubotele și uneltele de grădinărit ale piticilor, în speranța că doar-doar o simți miros de șoricel de bibliotecă."Toți sunt colorați, toți au tichii, toți sunt pitici de grădină" gândea pisoiul "dar, dintre toate tichiile astea, oare care o fi de culoare albastră?
 În vremea asta Ronț, distinsul profesor al lui Kitt, ascuns în roaba piticului căutat de pisoi, pândea toată mișcarea și se abținea cu greu să nu râdă
 "E tare nostim pisoiul ăsta" își spunea Ronț "sunt sigur că nu cunoaște colorile și...după ce că nu le cunoaște, nici măcar nu are mirosul la el, că dacă l-ar fi avut, m-ar fi dibuit de la bun  început. Aș putea să îl las așa mult și bine dar, teamă îmi e că v-a obosi peste măsură și nu mai prinde nimic din lecția de azi"
-Kitt! Kiiit, sunt aici in roabă!
Auzindu-l pe șoricel, pisoiul nostru, aflat în acel moment tocmai în celălalt capăt al grădinii, lângă un pitic cu tichie galbenă, dotat cu o stropitoare de toată frumusețea, răsuflă ușurat și dintr-un salt, două, trei se afla deja înaintea profesorului său, la poalele piticului cel îndelung căutat.
-.Bună amice! Știi, eu nu cunosc toate culorile. De fapt, cunosc doar negru și alb. De aceea nu știam care e piticul cu tichie albastră. Puteai și tu să spui "piticul cu roabă"...era cu totul altceva.
-Da, dar de undesă fi știut eu că tu nu cunoști culorile dar în schimb știi ce e aceea o roabă?În fine, bine că ne-am găsit! Hai, hopa sus lângă mine, că avem treabă!
Pisoiul nu așteptă ca "domnul profesor" să îl poftească de două ori, ci sări imediat alături de acesta în roaba piticului, fiind gata pentru o nouă lecție dar, înainte de toate, curiozitatea lui pisicească, îi dădu ghes să întrebe:
-De ce a fost atât de îngrozită Maria? Ea e atât de mare, iar tu atât de mic și totuși, tremura cum nu am mai văzut-o niciodată.I-ai făcut ceva?
- Ooo ,îmi pare atât de rău! Nu am vrut să o speriu dar, asta e, dimineața am nevoie de un bob de cafea.-Un bob de cafea?! Ce să faci cu el?
-Ronțăiesc un bob de cafea și sunt ca nou.Nu știam că mă va surprinde Maria!.Pentru că, vezi tu, nu știu de ce, unii oameni au o teamă instinctivă de șoareci, cu toate că noi ,  suntem niște tipi de treabă..
 -Asta îmi e greu să înțeleg! Tu te-ai temut de mine, Maria se teme de tine...și apoi ce însemnă insictiv?
-Nu" isictiv", instinctiv, adică...așa, fără să îi învețe cineva, simt ei, că noi suntem periculoși...din instinct , adică, încerca să explice Ronț, așa cum știa el mai bine, să fie pe înțelesul pisoiului.Noi, suntem niște tipi de treabă, doar că trebuie să ronțăim mai tot timpul.
-Chiar tot timpul?
-Eee, aproape tot timpul, altfel ne cresc dinții prea mari, știi tu...așa uriași, nu mai putem închide gura și ...gata!
-Cum adică "gata"? păru tot mai nedumerit Kitt.
-Așa, gata! Murim.
 Spinarea pisoiului se arcui parcă cuprinsă de frig, amândoi tăcură preț de câteva secunde, după care considerară că e vremea să treacă cu adevărat la treabă.

un erou adevărat

Miercurea este una din cele trei zile ale săptămânii în care în casa domnului Cristian Moss vine Maria să facă curăţenie.Maria e o femeie cam la cincizeci de ani, micuţă de statură, al cărui păr încă foarte negru, este strâns întotdeauna într-un coc greu pe ceafă.În urma ei de fiecare dată casa străluceşte de curăţenie deoarece această micuţă femeie este foarte conştiincioasă în tot ceea ce face. Ea aeriseşte toată casa, dă cu aspiratorul, pune fiecare lucruşor la locul lui, lustruieşte, şterge, spală într-un cuvânt roboteşte ca o furnicuţă şi nu se plânge niciodată de nimic. Între ea şi blănosul de Kitt s-a creat din prima zi o amiciţie straşnică. Femeia îl răsfaţă pe pisoi cu jucării de pluş, gheme şi mingi colorate, sau ceva bun de mâncat, iar Kitt se lasă mângâiat, scuturat, sucit pe toate părţile, ca un Hopa-Mitică, răspunzând la răndul său cu mângâieri şi tot felul de giumbuşlucuri.
În miercurea despre care vreau să vă vorbesc chiar acum, Maria deretica ca de obicei rânduid tot ce era de rânduit prin casă în vreme ce Kitt care primise o veveriţă de pluş, se distra jucându-se de-a vânătoarea. Adică lăsase veveriţa pe covorul din sufragerie şi el, de sub fotoliul lui preferat o pândea, înainta târâş câţiva paşi, se oprea să adulmece şi să privească în jur după care înainta din nou, pentru ca în momentul în care ajungea destul de aproape de" pradă" să sară asupra ei, "luând-o prin surprindere".
Toate bune şi frumoase, vânătoarea decurgea ca la carte când, deodată liniştea fu sfârtecată de un strigăt prelung, sfâşietor, parcă îngrozit, ca şi cum cineva ar fi fost atacat de vreo dihanie teribilă, grozav de fioroasă.-Ajutooor!
Recunoscând vocea Mariei, Kitt lăsă imediat baltă vânătoarea şi alergă la bucătărie, locul de unde se auzise acel strigăt disperat.Odată ajuns în bucătărie, nu mică îi fu mirarea când o văzu pe Maria cocoţată pe un scaun, cu o cârpă de praf în mâna dreaptă, gesticulând în toate direcţiile.
-Ce se întâmplă aici? întrebă pisoiul dar, cum oamenii nu înţeleg graiul pisicesc, femeia auzi doar un mieunat şi continuă să strige în continuare după ajutor, arătând îngrozită, cu amândouă mâinile spre frigider.Kitt privi într-acolo şi mirarea lui crescu şi mai mult în momentul în care îl descoperi pe Ronţ, tremurând ca varga, având lăbuţele încleştate pe un bob de cafea. Şoricelul era parcă prins în rădăcini, nu se putea clinti din loc, speriat de ţipătul Mariei.
-Ce e cu tine aici? Ce i-ai făcut Mariei de e aşa de îngrozită?
-Eu?! Nu i-am făcut nimic! Te rog ia-mă de aici, repede!
-Să te iau? Cum să te iau?
-Nu contează, numai du-mă odată!
Fără a mai pierde vremea cu taifasuri, dintr-un singur salt Kitt fu lângă şoricel, cu el în gură ,şi din alte două, trei salturi afară, sub băncuţa din grădină.
-Acum lasă-mă aici şi întoarce-te în casă! Noi ne vom vedea ceva mai încolo...du-te! Du-te!
Pisoiul intră din nou în casă, în bucătărie.
Maria şedea de data aceasta pe scaun, cu o cană de apă în mâini. Sorbea cu înghiţituri mici, apoi se oprea preţ de câteva secunde, suspina şi spunea:
-Doamne, ce sperietură!
Fiindu-i atât de dragă acea femeie cumsecade, pisoiul se apropie încet şi îşi lipi spinarea de picioarele ei, mângâind-o.
-Doamne Kitt, ce sperietură am tras! Noroc cu tine că m-ai salvat de afurisitul acela de rozător.Eşti un adevărat erou, dragul meu!
În zadar pisoiul încerca să îi explice pe limba lui cum stau treburile, cum că Ronţ e un tip de trebă care nu i-ar fi făcut nici un rău, din gura lui femeia auzea doar:
-Miaau! Miaau
! şi atât.
***