uneori

 mi se împăienjenesc ochii căutând
ceva altceva dincolo de albul unei foi
 de ecran de fereastâ
de ochii  care căznesc să nu spună nimic

dincolo

 nu  stiu de caut viața sau doar cuvintele
care de-o vreme nu mai fac casă bună cu mine
oamenii sau doar siluetele lor într-un teatru de umbre

uneori

 mă despică  pumnal dinspre înăuntru înfipt
un dor de ceva ca de-o vară cu soare cuptor și cu pietre de râu
înșirate sub tălpile mele cum niște trepte vrăjite
către o dimensiune bizară

niciplângenicirâde

 într-o realitate a lui
rătăcit  în timpul de azi

sălbatic

cum un animal preistoric
fără să știe de zurgălăi sau colinde
sufletul meu indigo hibernează
sub o pătură groasă de iarnă polară

aluviuni

vulcani adormiți sau
aluviuni cu o textură ciudată
câteodată fierbinte
câteodată de piatră
totdeauna aproape de inimă
îngrădindu-ne

nespusele nesupusele sedimentează

dragă alter 20

aici ferestrele se deschid spre-n afară

vezi tu

nu te-am uitat nu de tot
te mai caut în mine ecou să îți spun
cum trăiesc
 într-o lume reală cu susul în jos
în care oamenii își scuză strănutul
 cum ar cere iertare pentru păcat
pentru viciul pe care ei l-au ales
dragă Alter

percep lumea asta atât de  ”pe dos”
ca pe o haină primită  de sufletul unui mort oarecare
pe care nu l-am știut
nu l-am iubit
nu l-am plâns
dar o port  așa de ”pe dos”
și
cu totul prea mare

viața se ia

în toate zilele ne comportăm de parcă am fi
mărfuri ușor perisabile
ambalate în celofan staniol sau oricealtcevace
ne poate ține feriți de lumea reală
de care fugim ca de-o boală contagioasă
”mare atenție viața se ia”
pare să strige în noi celălalt
robotul pe care-l lăsăm să preia toate corvezile
comenzile zilele nopțtile

”atenție viața se ia”

în toate zilele ne

îngrădim ne ascundem tăcem
 înghițim hapuri la modă de trei ori pe zi sau de patru
ne îndesăm căști pe urechi  hituri reclame
ultima bârfă tv sau online
”viața se ia”
ți-aș striga dacă-aș ști că m-auzi
de acolo de sub ambalajul tău
cool

noiembrie

după o periaoadă de incubație mult prea lungă

să te prinzi care-i cauza de când și de cine

pe cine cu ce 

noiembrie se mută

în oasele tale

un umăr o coastă genunchii

nu le ia pe toate odată

nu brusc

nu fățiș

nu brutal

are clasă

cu flerul lui merge întotdeauna la fix

știe că nu te-ar lăsa inima să/-l ții în drum ca pe un milog

nu acum cu toate vântoasele astea trezite deodată la viață

așa că-l primești în os și în casă 

în colțurile ochilor și sub pleoape fiindcă tu crezi că-i simțit

și stă o singură noapte

nimeni să numere

firele de nisip răzvrătindu-se în clepsidrele 

 fragile ce suntem

 zilele

 acelea lipicioase și lungi

lucind în lumina toamnei așa 

fără un anume motiv

cum dârele fără capăt lăsate de melci

 micile filosofii de doi bani spuse la coadă

în stația de tramvai sau în trafic

nu trebuiesc numărate

parafate timbrate fiindcă vezi tu

oriunde ar încerca să se scurgă

liniștea

trebuie umplută mereu cu ceva

manej

nu sunt bune oglinzile îmi spun
nici linia asta atât de
abia vizibilă care- mi despică palma
lăsându-mă în jumătate din jumătatea mea
de viață să-aștept
nu sunt bune oglinzile
doi pași la stânga trei pași la dreapta
trei pași la stânga patru la dreapa
ca o felină de circ uitată-n manej
și apoi
la ce bună domesticirea
când viața se furișează prin tine
ca un fur

despre mașini

nu mai spuneam nici măcar vorbe  tăceam ore  zile  luni
 ( marțea vine soacra și cu ea trebuie trebuie să vorbesc)
până când am dorit" să vorbim despre mașini"
 cu toate că la asta mă pricep cel mai puțin
"să vorbim" ai replicat cu jumătate din jumătate de gură și -ai zis "motor'
eu ca să mă dau mare "electromotor" și imediat după- am trântit "carburetor"
"carburator" m-ai corectat tu dar nu m-am lăsat
intuisem cumva regula jocului și-atunci au început să curgă
 vorbele acelea care ție iți fac ochii să lucească sălbatic
"bujie  anvelopă  instalație claxon  parbriz  circulație”
 eram Cineva  de acum vorbeam destul de fluent
limba ta și numai în gând mă cruceam scuipam de deochi
și juram că între noi există comunicare fără acele semne de circulație-întrebare

aqua chiara

Tu, trandafir din palide câmpii,
Dorești acum dulceața iubirilor secrete.
Lucoarea aceea a mierii aurii.
Și crezi mai dulce fructul spre care nu ai cale,
Deci zărzăra plăpândă, ambrozie îți pare.
Mai aprig decât vinul, străvechea aqua chiara,
Te-ntoarce și destoarce, te -ngheață și te arde,
Cum fulgerul, cum ploaia cum dorul de-a-ți fi dor.
Și dac-o fi acuma să-ți cadă dragă boala,
De care spun toți barzii în cântecele lor,
Vei mai lăsa în taină, în suflet și sub pleoape,
Să poposească muze când albe când străine,
Suave odalisce, sau chiar rubensiene,
Să stea o zi, o noapte, ori poate, cine știe?
Cât sarea-n apa mării și-n lacrima de dor.

cum o șerpoaică

îmi pare azi
m-aș dezbrăca în verde
cum o șerpoaică
în ochiul lumii gaj
pentru neliniștea închisă-n chihlimbare
în toate zilele atât de bej

miopie

veniseși așa
de nicăieri cu aerul unui înger
 suspectat că fumează pe-ascuns și
ai început să-mi vorbești despre vreme
 despre multitudinea formelor geometrice
pe care un punct le poate avea
fiincă-i punct

Hei!

azi pe aici e atâta de luni și de gri
cum în pozele vechi din albume
tu nu ești tu
și prin gânduri imi trece
că cine știe
poate-ai fugit într-o tabără zen din aceea
fără telefon fără net fără farduri
alarme de ceas ropot de ploi
scârțâit vâjâit trăznit vânturat
fără of fără vai
fără ceilalți
noi muritorii de rând