— Șase, cinci, patru...

Vocea calmă a lui Anemo se auzea tot mai îndepărtat, tot mai voalat și Remi realiză că acea voce îi dă un sentiment de siguranță, că oricare ar fi misiunea ei în această nouă dimensiune avea să o ducă la capăt cu bine . Inspiră o dată adânc ,umplându-și plămânii cu aerul îmbibat de aromele plantelor medicinale și a uleiului de pin.

— Trei, doi...

Chiar înainte ca numărătoarea să ajungă la unu Remi simți că și-a recăpătat forma umană. Strânse mâna fierbinte a lui Aveline cu mâna ei dreaptă și instinctiv în partea stângă o căută pe Eithen dar, locul de lângă ea era gol. Eithen nu era acolo . Abia atunci, Remi deschise ochii cu teamă. O teamă pe care o ținea pentru ea fiindcă Aveline avea nevoie de tot sprijinul ei de femeie puternică .

—Unde suntem ? parcă locul acesta îmi e cunoscut ,spuse ea ,mai mult pentru sine dar Aveline îi răspunse imediat ,la fel de uimită. 

—Pare că suntem acasă și totuși,  uită-te și tu, Remi...Nu suntem acasă!

—Nu suntem ? Dar recunosc panta aceea lină și curbura râului ... și dealul pe care se ridică fortul vostru. 

Remi se îndepărtă câțiva pași de fată și privind în jur cu uimire își îndepărtă brațele de corp și începu să se rotească ca o adolescentă îndrăgostită de iubire care se bucură de aerul proaspăt al primăverii. Uită complet de febra fetelor, de dorul de casă, de Eithne. 

Sub picioarele goale simțea frăgezimea ierbii și toate simțurile îi erau parcamai treze, mai ascuțite. Își dădu seama că această incursiune în peretele de eter nu seamănă deloc cu cele anterioare, trăite în Egipt. Atunci fusese doar o proiecție fantomatică, o umbră intangibilă care asista neputincioasă la toate uneltirile marelui preot Ay și la crimele lui pe când acum,...acum era deja fizic în alt timp și păşise într-o altă dimensiune ca și cum ar fi pășit în oglindă.

Aveline părea că își revenise complet din boală, nu mai era slăbită, nici febrilă ,intră imediat in jocul lui Remi și începu a se învârti cu mănile întinse în lateral, repede ,tot mai repede ,apoi amândouă își ridicară ușor bratele spre cer ca niște dervişi .Cu pletele-n vânt cu poalele rochiilor transformate-n cupole rotitoare cu ochii închiși și fețele spre cer pentru a absorbi prin toți porii căldura soarelui cele două păreau să fi uitat complet scopul vizitei lor când o voce care semăna izbitor de mult cu a lui Remi le trezi la realitate:

—El-Beyda,  Càt Ban sau ...cum ți se mai spune ție? întrebă vocea.

Cele două deschiseră imediat ochii oprindu-se din rotirea lor 

Această trecere prin peretele de eter fusese complet diferită de experiențele pe care Remi le trăise în Egipt. Acolo, sub forma ei de pisică albă, fusese doar o proiecție fantomatică, o umbră intangibilă într-un vis străin, incapabilă să simtă sau să atingă ceva. Aici, însă, simțea fiecare element cu o intensitate brutală. Călătorise déjà fizic în timp, alături de Anemo și micile lor animale, ajungând în fort într-o epocă în care totul părea încă neatins. Însă febra ciudată care avea să lovească mai târziu, culcând o mamă tânără într-un somn de plumb și arzându-i sora, nu își făcuse încă apariția în lumea muritorilor. Ceea ce simțea Aveline acum nu era boala din viitorul lor, ci fiorul pur al magiei de dincolo. Împreună cu localnicele, pășise în același loc geografic, dar într-o cu totul altă dimensiune: direct în Tír na nÓg.

Lângă ea, Aveline scoase un suspin prelung, strângându-i mâna dreaptă. Chipul ei palid era împietrit de o uluire profundă.

— Unde... unde suntem? șopti ea, cu buzele uscate. Remi, uită-te acolo... Recunosc panta aceea lină și curbura râului Ogulla... și dealul pe care se ridică fortul nostru. Dar... nu suntem acasă.

Geografia regiunii era neschimbată, dar totul părea distorsionat de perfecțiunea stranie a Tărâmului Tinereții. Culorile pajiștilor de pe dealul fortului erau mult prea vii, iar palisadele de pe culme păreau luminate de un soare nevăzut. Chiar în apropierea lor, gura îngustă a peșterii Oweynagat se căsca în stâncă, însă atenția lui Remi fu atrasă de ceva ce se petrecea puțin mai departe.

La câteva zeci de metri distanță, pe pajiștea sclipitoare de rouă, o zăriră pe Eithen. Fata nu era singură. Stătea de vorbă cu o femeie a cărei apariție o făcu pe Remi să-și piardă suflul. Străina avea părul lung, negru ca pana corbului, și o postură perfect dreaptă, semeață, dominând spațiul din jur cu o autoritate regală. Când femeia își întoarse parțial chipul, Remi îi zări ochii — de un albastru intens, magnetic. 

Asemănarea era izbitoare. Privind-o, Remi înțelese într-o secundă de ce localnicii din fort o priviseră cu atâta teamă și superstiție, luând-o drept o manifestare a Morrígan. Femeia din fața lor era însăși Zeița Fantomă, iar prima ei formă împrumutase, ca o oglindă divină, chiar chipul lui Remi.