—Șase, cinci, patru...

Vocea calmă a lui Anemo se auzea tot mai îndepărtat, tot mai voalat și Remi realiză că acea voce îi dă un sentiment de siguranță, că oricare ar fi misiunea ei în această nouă dimensiune avea să o ducă la capăt cu bine .  Inspiră o dată adânc ,umplându-și plămânii cu aerul îmbibat de aromele plantelor medicinale și a uleiului de pin.

—Trei, doi...

Chiar înainte ca numărătoarea să ajungă la unu Remi simți că și-a recăpătat forma umană. Dtrânse mâna fierbinte a lui Aveline cu mâna ei dreaptă și instinctiv în partea stângă o căută pe Eithen ...abia atunci deschise ochii .

și înainte ca numărătoarea să ajungă la unu, Remi realiză că se află alături de Aveline pe coama unui deal verde cum sunt atâtea pe insulă 

La numărul doi, Zgarda Celor Două Ceruri de la gâtul lui Remi strunji o scânteie de un alb orbitor. Însă, spre deosebire de episoadele din Egipt, unde spiritul ei călătorea lăsând în urmă un trup inert, acum Remi simți o smulgere fizică violentă, de o greutate absolută. Spațiul circular din Tech Othrusa se dilată până când pilonii de stejar dispărură din raza ei vizuală. Aerul cald, impregnat cu mirosul oțetului de cidru și al pinului, fu înlocuit instantaneu de o briză tăioasă, cu aromă de iarbă crudă și pământ reavăn.

Nici măcar nu apucă să audă numărul „unu”. 

Remi clipi, scuturându-și capul. Nu mai avea labe albe de Angora. Se uita la propriile ei palme umane. Lângă ea, prăbușită pe genunchi, dar respirând adânc, Aveline scotea un icnet de uimire. Tânăra fată nu mai ardea de febră; chipul ei era palid, dar curat.

Se aflau pe coama unui deal de un verde ireal, într-un luminiș străjuit de tufe bătrâne de păducel și mărăcini. Cerul de deasupra lor avea o nuanță bizară, de un argintiu-indigo, specific nopților de Samhain în care granițele dintre lumi se subțiază până la transparență. 

La doar câțiva pași de ele, așezată pe o piatră plată, acoperită de mușchi, se afla Eithne. Femeia părea trează, însă privirea ei era fixată, hipnotizată, pe silueta care stătea în picioare în fața ei.

Remi simți cum inima îi îngheață în piept. Femeia care le turna spate se întoarse încet, auzind foșnetul ierbii. 

Asemănarea era izbitoare, aproape terifiantă. Avea aceeași statură ca a lui Remi, aceleași trăsături ferme ale febrei creatoare, însă părul ei negru ca pana corbului curgea în valuri lungi, libere, până dincolo de talie, contrastând puternic cu ochi albastri, atât de patrunzători încât păreau două cioburi de gheață decupate din iarna eternă. Purta o pelerină dintr-o stofă aspră, de un roșu-închis, prinsă pe umăr cu o broșă masivă din bronz în formă de aripă.

— Morrígan... șopti Aveline, strângându-se instinctiv în spatele lui Remi. Adevărata Morrígan.

Marea Zeiță a fortului nu scoase niciun sunet de monstru, nu avu nicio izbucnire de furie apocaliptică. O privi pe Remi lung, cu o curiozitate obosită, dar profundă, ca o suverană care își întâlnește, în sfârșit, ecoul peste veacuri. Un zâmbet palid, încărcat de o tristețe milenară, îi Promise colțul buzelor.

— Bine ai venit în peretele de eter, Cea Albă, spuse Morrígan, iar vocea ei suna ca un ecou purtat de vânt peste câmpiile din Connacht. Mulți m-au numit monstru în poveștile lor. Mulți au scris că aduc doar moarte și teroare. Dar tu... tu ești o scriitoare, Remi Storm. Tu ar trebui să știi mai bine decât oricine că nicio femeie nu devine o stâncă de nepătruns fără ca lumea să fi încercat, mai întâi, să o sfarme în bucăți.

Zeița făcu un pas spre marginea luminișului și ridică brațul drept spre zarea argintie. 

— Priviți, spuse ea simplu.

În fața lor, aerul prinse să tremure, transformându-se într-o pânză imensă de eter, un ecran mistic pe care prinseră viață imagini desprinse dintr-un trecut și mai îndepărtat. Remi și Aveline priviră nemișcate scenele care se succedau cu o rapiditate dureroasă.

O văzură pe Morrígan tânără, alături de surorile ei, Badb și Macha, mergând în fruntea tribului Tuatha Dé Danann. Nu luptau din plăcere. Ecranul de eter arăta Câmpia Mag Tuired, acoperită de un nor de cenușă și sânge. O văzură pe Morrígan nevoită să invoce ploi de foc și ceață deșartă pentru a opri invazia brutală a Fomorilor, monștrii adevărați care voiau să le strivească neamul și să le profaneze pământul. Se vedea în ochii ei nu cruzime, ci o disperare sălbatică, devoratoare — datoria sacră de a proteja suveranitatea și libertatea oamenilor ei, cu orice preț.

Apoi scenariul se schimbă. Imaginile deveniseră mai reci, mai întunecate. Se făcu văzută trădarea. Regi în care avusese încredere, bărbați puternici din vechime care îi ceruseră ajutorul și farmecele în taină, pe malurile râurilor, doar pentru ca mai apoi, în fața poporului, să o numească „fantomă”, „vrăjitoare” sau „aducătoare de blesteme”, temându-se de forța ei. O văzură singură, izolată în Peștera Pisicilor, Oweynagat, în timp ce tribul ei se destrăma, iar credințele vechi erau vânate.

— Febra care le macină pe Eithne și pe micul fort nu este un blestem trimis de mine ca jertfă, Aveline, continuă Morrígan, întorcându-și privirea spre fetița care tremura. Este ecoul durerii acestui pământ trădat. Este o aritmetică a suferinței care s-a acumulat în straturile timpului. Ei mă cheamă în delirul lor pentru că eu am fost singura care a rămas să păzească hotarele când toți ceilalți au plecat.

Remi făcu un pas înainte, simțind cum fiorul identității ei de El-Beyda pulsează în sincron cu inima Zeiței.

— De asta suntem noi aici, spuse Remi, privind-o direct în ochi. Ca să rupem cercul acestei dureri. Să împărțim febra la cele nouă vieți, să facem ecuația să dea zero. Dar avem nevoie ca tu să o lași pe Eithne să se întoarcă.

Morrígan o măsură din cap până în picioare, iar în ochii ei albaștri licări o scânteie de respect.

— O voi lăsa. Dar aritmetica voastră are nevoie de o ancoră și aici, în eter. Remi Storm... ești pregătită să rescrii deznodământul acestui capitol?Morrígan zâmbi, iar în ochii ei albaștri se oglindi o cunoaștere care depășea cu mult hărțile logice ale muritorilor. Face un gest scurt cu mâna, iar ecranul de eter din fața lor se strânse într-o spirală strânsă, asemănătoare cu cele gravate pe pietrele sacre de la Newgrange.

— Voi, cei din viitor, măsurați timpul ca pe o sfoară întinsă, cu un început și un sfârșit, spuse Zeița, pășind încet în jurul lui Remi. Ce eroare... Pentru neamul meu, timpul este o roată care se învârte, un râu care se varsă în el însuși. Voi credeți că ați rătăcit drumul, dar pașii voștri au urmat o aritmetică sacră.

Remi o privi, încercând să își adune gândurile. Labirintul prin care trecuseră în ultimele luni începea, în sfârșit, să capete un sens geometric.

— Egiptul... mormăi Remi, ducându-și mâna la tâmplă. Oglinda timpului din deșert ne-a proiectat mai întâi în viitor. În anul 2026, chiar la solstițiul de iarnă. Noaptea cea mai lungă. 

— Exact, confirmă Morrígan, dând din cap. Ați intrat în Oweynagat în momentul în care pământul respira cel mai adânc, în miezul iernii voastre moderne. Dar nu ați intrat singuri. Ați adus cu voi blănoșii. Felinele poartă în sângele lor amprenta lui Bastet și vechea magie a trecerilor. Când lăbuțele lor au atins piatra umedă din peșteră, s-a produs o anomalie. O scânteie între două magii diferite. Curgerea timpului s-a îndoit sub greutatea celor nouă vieți.

Zeița se opri în fața lui Remi și îi atinse ușor umărul. Degetele ei erau reci, dar atingerea trimise un fior de energie curată direct în pieptul autoarei.

— De aceea ați ieșit din peșteră aici, în Irlanda mea, exact la echinocțiul de primăvară. Ați intrat prin poarta întunericului din 2026 și ați fost aruncați în lumina renașterii celtice. Pentru pământul acesta, solstițiul și echinocțiul nu sunt despărțite de luni de zile, ci sunt doar două fețe ale aceleiași monede. Febra pe care o simțiți în fort nu este o boală a cărnii, Remi Storm. Este trauma acestei fracturi temporale pe care ați adus-o cu voi. Corpul lui Eithne și al lui Aveline a încercat să proceseze două anotimpuri și două ere deodată.

Aveline, ascultând din spate, își ridică privirea uimită, înțelegând parțial de ce trupul ei se simțise atât de greu, ca și cum ar fi purtat pe umeri zăpada unui an întreg în mijlocul primăverii.

— Deci... noi am adus febra? întrebă fetița cu jumătate de glas.

— Ați adus dezechilibrul, o corectă Morrígan cu blândețe. Dar tot voi ați adus și remediul. Circuitul pe care l-ați creat în Tech Othrusa cu sfoara de lână și pisicile folosește exact aceeași geometrie sacră. Împărțiți șocul timpului la nouă vieți feline pentru a stabiliza prezentul. De aceea aveam nevoie de tine aici, Cea Albă. Ca să înțelegi ecuația. Dacă nu accepți logica acestui timp circular, mintea ta va rămâne blocată în peretele de eter, iar trupul tău din Tech Othrusa se va stinge odată cu ultimele secunde de pe ceasul partenerului tău.

Remi respiră adânc aerul cu miros de iarbă crudă. Își privi palmele. Simțea cum conexiunea cu pisica albă de Angora de pe pieptul lui Eithne devenea tot mai tensionată, ca un elastic întins la maximum.

— Ceasul lui Anemo... mai are doar câteva minute, spuse ea, privind-o pe Zeiță direct în ochii ei de gheață. Sunt pregătită. Spune-mi ce trebuie să scriu în deznodământul acestui capitol.

Morrígan făcu un pas înapoi, iar mantia ei roșie ca macul de primăvară păru că absoarbe toată lumina argintie a luminișului. Ochii ei albaștri, pătrunzători ca două lame de oțel, o cercetară pe Remi cu o moflăire care nu aparținea trecutului, ci eternității.

— Crezi că localnicii te-au strigat „Morrígan” dintr-o simplă rătăcire a minții? întrebă Zeița, iar în glasul ei răsună o ironie amară, dar plină de demnitate. În lumea voastră liniară, voi numiți asta coincidență. În aritmetica mea, este rezonanță. Ei au simțit în tine ceea ce lumea lor se chinuie deja să uite: o femeie care refuză să fie îngenuncheată, dresată sau rescrisă după bunul plac al altora.

Zeița își întoarse privirea spre zarea argintie, iar ecranul de eter prinse să tremure din nou, reflectând imagini dintr-un viitor pe care Remi îl cunoștea prea bine, dar privit prin ochii unei divinități condamnate la uitare.

— Văd cum umbrele se lungesc peste insula mea, continuă Morrígan, iar vocea ei coborî într-un ton profetic, grav. Văd bărbați îmbrăcați în haine lungi și întunecate care vor aduce o nouă credință peste aceste dealuri verzi. Vor tăia stejarii sacri și vor spune că pământul este blestemat. Dar cea mai mare crimă a lor nu va fi distrugerea templelor, ci dresajul sufletelor. Vor lua femeia-lider, femeia-războinic, preoteasa care mângâie pământul și ghicește în stele, și o vor închide în tipare înguste. O vor numi păcat. O vor numi slăbiciune. Iar pe mine... pe mine mă vor transforma în monstrul din basmele lor, în ciorba care croncăne a moarte, pentru ca fiicele acestui neam să se teamă de propria lor forță.

Remi simți cum cuvintele Zeiței îi trezesc în sânge exact acea revoltă creatoare care o făcuse să scrie paginile tulburătoare din *Femeile nu se dresează*. În acel moment, în peretele de eter, ea nu mai era doar o călătoare rătăcită; era ecoul modern al acelei suveranități celtice amputate de secole de dogmă.

— Ei au involuat spiritual crezând că evoluează material, spuse Remi, cu vocea fermă, fixând privirea identică a Zeiței. Au schimbat magia legăturii cu pământul pe reguli scrise cu cerneală neagră. Dar arhetipul nu poate fi ucis, Morrígan. Chiar și în 2026, femeile caută să rupă acele zăbrele invizibile. Cartea mea... tot ceea ce am scris acolo a fost pentru că am simțit, fără să știu, strigătul tău din peștera Oweynagat.

— Știu, răspunse Morrígan, iar privirea ei se îndulci pentru o fracțiune de secundă. De aceea te-am lăsat să treci. De aceea anomalia blănoșilor te-a adus în acest punct de maximă tensiune, la echinocțiul de primăvară, când viața își cere drepturile în fața înghețului. Tu ești puntea, Remi Storm. Ești dovada că sălbăticia curată a spiritului feminin supraviețuiește timpului și dresajului. Localnicii nu te-au confundat cu mine; te-au recunoscut ca fiind o parte din mine.

Zeița întinse ambele palme spre Remi. Între degetele ei, eterul prinse să pulseze în ritmul alert al unui ceas care își consumă ultimele resurse.

— Timpul curge invers în Tech Othrusa, iar Anemo numără ultimele clipe ale autonomiei voastre temporale. Febra lui Eithne și a lui Aveline se va stinge doar dacă tu îți asumi pe deplin acest rol. Nu ești o victimă a istoriei, ci autoarea ei. Scrie în eter refuzul tău de a fi dresată, Remi, și folosește acea forță pentru a trage fetele înapoi în viață, prin cele nouă fire ale pisicilor. Pune punct acestui delir al fortului!