Capitolul 24 O altă aritmetică a febrei
Anemo și Remi se priviră preț de câteva secunde nedumeriți. Încă de la poposirea lor în acest timp, în acest fort, realitatea nu înceta să-i surprindă.
— Cine poate fi atât de târziu? întrebă Anemo în timp ce îl așeza pe Sirocco, deja adormit, în culcușul lui de pe prici.
— Ceva nu e bine, Anemo! Am... cum să-ți spun?
Remi se apropie, ca atrasă de un magnet, de ușa masivă din lemn de stejar și trase zăvorul, deschizând-o larg.
— Am senzația de déjà-vu, continuă ea.
În pragul ușii, îmbrăcată doar într-o cămașă de in și un șal de lână ruginiu, Aveline plângea în hohote, tremurând de frig sau poate din cauza tensioni la care era supusă. Torța din mâna ei tremura și ea, generând un joc de lumini unduitoare.
— Sora mea arde ca focul! spuse printre hohote Aveline. Arde și doarme. Nu o putem trezi deloc. Pruncul ei e flămând și plânge... Veniți!
Remi o cuprinse pe fata de doar doisprezece ani, încercând să o liniștească.
— Sigur că venim, draga mea! Încearcă să te liniștești, suntem alături de tine!
Apoi se întoarse spre ai ei.
— Eol, crezi că te descurci pentru câteva ore să rămâi cu Sirocco? Anemo va lua zgarda celor două ceruri cu el... știi tu de ce.
— Agent 003.5 la datorie! răspunse Eol fără alte adăugiri.
— Mistral, s-ar putea să am o misiune pentru tine, de asemenea! Cred că abia acum visele mele cu Maria Treben capătă un sens, dar... o să-ți spun pe parcurs care e rolul tău.
— Ma chérie, tu știi că te poți baza pe mine, dar spune-mi... ce fel de déjà-vu? Te gândești cumva la Egipt și la motanul acela care semăna cu mine?
Anemo puse o pelerină pe umerii lui Remi și o luă de mână pentru a porni împreună spre casa lui Ri. Avea și el presimțirile lui, iar cuvintele care sugerau febră îl duceau instant cu gândul la Egipt și la toate acele episoade febrile și mistice al căror martor a fost.
— Va fi bine, Aveline! Vreau să fii o fată curajoasă și să nu mai plângi. Boo și micuțul Cian au nevoie de tine puternică.
Fața scăldată în lacrimi a fetei era îmbujorată, iar cârlionții din părul ei blond se lipiseră de ea. Pe frunte i se formaseră broboane care curgeau, amestecându-se cu lacrimile. Părea ea însăși afectată de febră. Remi îi așeză o mână pe frunte, din mers, fiindcă nu aveau timp de pierdut.
— Arzi și tu, draga mea! Sprijină-te de mine.
Remi și Anemo schimbară din nou o privire rapidă, încărcată de îngrijorare, dar și de determinare.
— Să grăbim pasul! Până la urmă, pot fi iar El-Beyda! Febra nu va răpi pe nimeni atât timp cât eu mai am un cuvânt de spus! mai adăugă Remi și porni prin noaptea fortului, prin noroiul rece, cleios, care părea că are o voință a lui și vrea să îi încetinească.
Câțiva corbi croncănitori, așezați strategic pe palisade, păreau că îi spionează.
Mistral, care înainta cu greu prin noroi, îi scană rapid cu privirea lui verde și, fără nicio introducere, îi întrebă sfidător:
— Voi nu aveți altceva de făcut? Aici nu curge sânge! Trebuia să plecați la război! Nu așteptați lesuri! Hâș de aici! Sau vreți să vă mănânc?
— Nu suntem doar noi! răspunse unul din corbi. Mai sunt și lupii, dau târcoale fortului. Eu zic că simt ei ceva... nu-i așa, motanule Mau?
— Sunteți niște cioclii ordinari, dar noi o avem pe ea! mai spuse Mistral, arătând înspre Remi. Nu aveți nicio șansă!
***
Interiorul casei lui Ri părea acum mai întunecat decât la prânz. Vatra ardea mocnit, sporind stratul de fum îmbâcsit. Micuțul Cian scâncea în leagănul lui de scoruș, plasat în imediata apropiere a priciului pe care zăcea Eithne inconștientă, arzând de febră.
— Oh, Shehrazad, cât aș vrea să fii aici! șopti Remi. Cu calmul și înțelepciunea ta... Avem nevoie de alt spațiu, Aveline. Aveți voi un spital... ce zic eu spital, tu nu cunoști termenul... Aveți un loc mai aerisit în care se tratează bolnavii?
Pieptul lui Eithne se ridica sacadat, ca și cum femeia ducea o luptă fizică foarte solicitantă, iar frânturi de cuvinte neinteligibile erau rostite ca un descântec, blestem sau ca o incantație de buzele ei arse de febră.
Aveline o privi pe Remi, încercând să descifreze dincolo de cuvinte, de pe fața acesteia, gravitatea situației și răspunse cu jumătate de glas:
— Avem... un loc pentru bolnavi, dar au plecat toți druizii, vracii... cine s-o smulgă din ghearele focului lăuntric?
Anemo făcu un pas să ridice trupul febril al tinerei femei, dar chiar atunci, de parcă ar fi presimțit ceva, Boo se mișcă în somn, pe priciul ei, și începu să vorbească:
— Mama? Ești tu, te-ai întors la noi?
Aveline, la auzul surioarei sale, își duse instinctiv mâna la gură, plină de uimire.
— Părinții noștri s-au dus de un an... De ce să apară în visul lui Boo tocmai acum?
— Este doar un vis, Aveline! Tu acum trebuie să ne ghidezi cu făclia ta spre Tech Othrusa. Condu-ne la casa bolnavilor! o îndemnă Anemo, ridicând-o dintr-o mișcare în brațe pe Eithne.
O privi pe Remi, iar în ochii lui se citea o încredere oarbă. Știa bine cine este femeia de lângă el: nu doar Remi Storm, autoarea care redefinise forța feminină în cărțile ei, ci și El-Beyda, cea care l-a smuls pe Demir din peretele de eter .Dacă cineva o putea aduce înapoi Eithne din ghearele morții, aceea era ea.
— Ești pregătită, Remi? Vom merge în acest spital arhaic și totul va fi bine!
— Da, sunt El-Beyda, urmașă a preotesei lui Bastet, răspunse ela din mers, strângându-și pelerina. Nu mă tem, Anemo, chiar dacă... se întrevede o altă aritmetică a febrei.
Nu era timp de pierdut. În mintea lui Remi, planul de luptă împotriva bolii se organiza deja pe repede-înainte, ca un cod secret activat în sângele ei . Îl căută din priviri pe Mistral, în vreme ce verifica din nou fruntea lui Aveline, pe care se formaseră deja broboane reci de sudoare.
— Mistral, trebuie să o găsești pe Arr! Am nevoie de... cum să-i spun? Un sobor de pisici?
— Bien sûr, ma chérie! răspunse motanul cel negru, strecurându-și trupul suplu prin întuneric. Știa deja că Remi e o forţă, o adevărată Storm .
Comentarii
Trimiteți un comentariu