Capitolul 25 Tech Othrusa
Înaintau prin noaptea fortului spre spitalul arhaic numit Tech Othrusa, ghidați de lumina făcliei lui Aveline, care pășea sprijinită de Remi, din ce în ce mai anevoios. Formaseră fără intenție un marș al încrâncenării: Remi și Aveline în față, urmate îndeaproape de Anemo, care o ducea pe brațe pe Eithne.
— Nu mai avem mult! spuse Aveline, privind peste umăr la Anemo în vreme ce se sprijinea tot mai mult de brațul lui Remi. Tech Othrusa e chiar acolo, vedeți?
Fata ridică brațul în care ținea făclia pentru a le arăta direcția, dar își pierdu complet echilibrul și se prăbuși, eliberând brațul lui Remi din strânsoare. Nu leșină, nu își pierdu conștiența, dar scăpă făclia din mână, iar aceasta se stinse lăsându-i în întuneric pentru câteva clipe lungi.
— Corpul meu nu mă mai ascultă, Remi! Crezi că adevărata Morrígan ne pedepsește pentru trucul cu gogoșile de stejar? Crezi că adevărata Morrígan ar fi dorit-o pe Boo drept jertfă?veni din beznă vocea slăbită de febră a fetei.
Remi înghiți în sec înainte de a-i răspunde lui Aveline. Ar fi vrut să își înghită toată teama, toată îngrijorarea...
— Nu vorbi prostii, Aveline! Ești pur și simplu sleită de puteri. Ai pus o povară uriașă pe umerii tăi firavi. Hai, încă câțiva pași! Ne descurcăm noi, cumva .Ne ghidăm după lumina care se zăreşte acolo, unde ai arătat tu .
Dinspre construcția circulară, vizibil mai mare și mai înaltă decât toate celelalte colibe rotunde din fort, lumina începuse să crească și să vină mai aproape. Spre ei, fiecare cu câte o făclie în mână, veneau două femei nici tinere, nici bătrâne, cu staturi impunătoare. Una dintre ele avea pielea măslinie și părul negru, pe alocuri grizonat, împletit în spic într-o coadă groasă. Trăsăturile ei elene contrastau puternic cu ale celei de-a doua femei, care avea pielea mult mai deschisă la culoare și părul roșcat împletit într-o cunună pe creștetul capului.
Cele două femei se înclinară discret în semn de salut și luară trupul slăbit al fetei.
Remi continuă să pășească în urma lor, deși frigul părea de acum că îi urcă ca iedera pe șira spinării. Zgomotul unei ape curgătoare se făcea auzit tot mai aproape.
— Femeile acestea știu ce fac, Anemo. Hai să fim tari!
— Deci așa arată... spuse Anemo mai mult pentru sine, admirând casa bolnavilor.
Din penumbra fortului îi întâmpină Tech Othrusa. O structură circulară masivă care sfida regulile colibelor de rând, ridicată pe piloni grei de stejar direct deasupra pârâului ce țâșnea din adâncurile peșterii Oweynagat. Avea o arhitectură sacră, dictată de legile Brehon. Patru uși masive din stejar așteptau larg deschise, fiecare dintre ele orientată spre un punct cardinal.
— Pe aici! spuse femeia roșcată. Așezăm fetele una lângă alta, adăugă ea și le indică un spațiu din spatele unui paravan de stuf împletit, aflat destul de aproape de vatra uriașă amplasată central. In vatră ardea focul, iar pe foc, într-un cazan, fierbeau ierburi. Aerul nu era nici pe departe îmbâcsit de fum înecăcios, deoarece acoperișul de stuf se termina cu o deschidere spre cer.
— Avem nevoie de comprese și de apă curată! strigă cu voce răgușită Remi. Nu aveți de gând să le tratați pe fete doar cu incantații... nu-i așa?
Femeia cu trăsături elene zâmbi blând.
— Eu sunt Moira, spuse ea. Nu sunt de-ale locului prin naștere. Negustorii de sare m-au găsit când eram doar un copil, lângă apa cea mare și fără de sfârșit care înconjoară pământul acesta. Dar cunosc toate legile locului, cunosc înțelepciunea destinului.
— Iar eu sunt Rowana, Row, adăugă a doua femeie. Dincolo de toate încercările soartei, de geloziile și lăcomia oamenilor, noi, femeile locului, avem o putere secretă, numai a noastră. Ai dreptate, draga mea, le vom da apă curată și le vom răcori trupurile cu cârpe înmuiate în apă rece și oțet din cidru de mere. Auziți? mai spuse ea, ridicând o mână în aer cu degetul arătător îndreptat spre ureche. Sub noi curge o apă. Poate că firul de apă vine din Tír na nÓg... poate nu. Susurul lui este menit să ne liniștească bolnavii, iar apa să curețe.
Remi își așeză palma în mâna lui Anemo și împreună începură să privească în jur.
Spațiul era organizat cu înțelepciune. Paravane împletite din răchită și pânză de sac delimitau zonele de odihnă, ferind bolnavii de curentul direct. De-a lungul pereților rotunzi se aflau priciuri joase din lemn bine șlefuite, așezate de o parte și de cealaltă a pârâului, ascuns privirii pe alocuri de podețe late și trainice din stejar.
Mănunchiuri de plante medicinale uscate erau atârnate de grinzi, iar pe piatra încinsă a vetrei fusese picurat ulei de pin.
— Oamenii aceștia știu mai multe decât ne-am fi așteptat noi, Anemo! Simți cum ți se deschid plămânii de la mirosul uleiului de pin? Cumva, ei deja în această epocă cunosc efectul bronhodilatator al acestui ulei.
— Ai dreptate, draga mea! Și, cu toată această situație paradoxală... de-a dreptul bizară în care ne aflăm, nu pot să nu mă gândesc la tata și la plăcerea cu care ar fi studiat el această lume.
Nici nu apucă Anemo să își termine bine ideea, că pe ușa pe care și ei intraseră cu câteva minute înainte își făcură apariția Mistral și Arr, urmați de alte cinci pisici, la fel de atletice ca și Arr.
— Am venit, ma chérie! Pisicile acestea ni se alătură cu cel mai mare drag și, la nevoie... aducem și mai multe pisici.
Remi își șterse o lacrimă de emoție în vreme ce se aplecă suficient cât să privească în ochii felinelor.
— Mă bucur să vă am alături! Sunteți de acord să ne legăm împreună de aceste fete cu o sfoară pentru a le salva din febra mistică ce le-a cuprins?
— Suntem, Cat Bán!
Comentarii
Trimiteți un comentariu