Oglinda Celtică capitolul 21

Capitolul 21. Sânge și corbi

Ceața părea o extensie a norilor plumburii înghesuiți deasupra fortului de pe dealul Cruachan în dimineața aceea. Se împletea cu ploaia măruntă parcă dinadins, pentru a așeza un văl sumbru peste întreaga așezare. 

Locuitorii fortului — o masă compactă de trupuri slăbite — erau déjà strânși în jurul platformei mari de piatră ridicată lângă palisadă, când au intrat, în ropotul cailor lor scunzi și păroși, vestitorii războiului (scélaige).

Anemo și Remi așteptau pur și simplu copleșiți de emoții contradictorii, alături de Ri și de familia lui. Mistral, avându-l pe Eol bine ancorat în blana lui neagră, era așezat chiar în primul rând în fața lui Anemo, având-o alături pe Arr, pisica celtică, care îl luase la rândul ei pe Sirocco (din nou pui de pisică) între labele sale pentru a-l proteja.

— Mon Dieu! mormăi Mistral pentru urechile lui Eol. Uită-te la ăștia cât sunt de fioroși! Zici că pentru ei nu a fost nici iarnă, nici foamete. 

— Nici n-a fost pentru ei, răspunse Arr în locul lui Eol. Ei au vânat toată iarna și au mâncat orice... chiar și lupi. Carnea nu a lipsit niciodată de la masa lor, iar cu frigul sunt obișnuiți. Ploaie sau vânt, zăpadă sau ger, pentru ei sunt mediul lor natural.

Spre deosebire de plebea flămândă, vestitorii războiului emanau putere și autoritate. Pe caii lor vânjoși, deși scunzi, fără șei, doar cu pături colorate sub ei, acești vestitori purtau mantii lungi din lână în carouri stridente, în nuanțe de roșu, albastru-violet și negru. Pe sub mantii puteau fi zărite tunici strânse cu centuri late din piele, bătute în ținte. Pe brațele lor vânjoase erau desene spiralate de culoare albastră. Păreau arătări din lumea spiritelor suflând din carnyx-urile lor răgușite, acele goarne supradimensionate terminate în capete de mistreț, cu limbi mobile de metal care zdrăngăneau la fiecare suflare.

Armele lor erau armele epocii de fier: sulițe lungi cu vârfuri late din fier, zimțate, concepute să sfâșie carnea; săbii scurte din bronz sau fier timpuriu, cu mânere antropomorfe. Steagul lor era un stindard al reginei Medb, din pânză aspră, înfățișând silueta stilizată a unei femei și amprenta de sânge a unei palme.

Deodată, din mulțimea amorțită se desprinse o siluetă în zdrențe, ca un spectru al foamei, și strigă arătând cu brațul descărnat înspre vestitorii reginei Medb:

— Ei sunt năpasta! Nu-i lăsați să vă ia! Ei aduc moartea! Moartea copiilor voștri!

Ochii omului păreau niște hăuri negre. Se vedea că avea mințile rătăcite.

— Bietul om și-a pierdut toată familia! șopti Arr.

O tuse înecăcioasă cuprinse trupul firav al omului, contorsionându-l. 

— Fugiți! Fugiți! striga bietul om rătăcit în mințile sale, încercând din greu să își reia poziția verticală când, deodată, unul dintre călăreți azvârli o secure mică. 

Lama ei lucioasă șuieră scurt, despicând ploaia măruntă, și se înfipse direct în pieptul celui care îndemna la revoltă, doborându-l la pământ. Trupul se prăbuși in noroi, dar nu înțepeni imediat în moarte, ci continuă să tușească în vreme ce sângele lui curgea din gură și din pieptul cav.

— Fugiți!...

Urletul gutural al carnyx-ului se opri brusc și pe cer, tot mai jos, tot mai aproape de trupul sângerând, o armată de corbi își făcu apariția, nederanjată de oameni sau de ploaie. Corbii păreau că fac parte din suită. 

— Se îngroașă gluma! șopti Remi la urechea lui Anemo. Acum, mai mult ca oricând, e important să nu ne pierdem cu firea!

Blănoșii împietriseră pur și simplu la picioarele lor. Sirocco plângea, înghițindu-și lacrimile.

— Chiar nimeni nu reacționează la crimă?! mormăi printre dinți Mistral. Cum este posibil așa ceva?

Marele Druid, care până atunci statuse nemișcat ca o statuie pe platforma de piatră, învăluit în mantia lui albă, făcu un semn din mână grupului de barzi care îl însoțeau. Aceștia, acompaniați de harpele lor cu corzi din intestine de animale, începură a murmura un descântec ritmic, de neînțeles.

Atmosfera devenea tot mai grea. Mirosul de fum umed se împletea acum cu mirosul de sânge cald și transpirație. Barba lungă a druidului părea că trepidează când acesta își începu propria declamație sacadată și poruncitoare:

— Foamea de primăvară aduce furtună

Și fulgeră

Tună

Se revoltă în voi

Muritori slabi și goi

Unde-s vitele prădate de lupi?

Unde-s grânele

Mâncate demult

Regina ne cheamă la luptă

Curând să pornim

Pentru prunci

Pentru viață

O viață jertfim

Eu sunt ropotul coborât din furtună

Eu sunt valul

Și vântul tot eu

Eu

Cine cunoaște înțelepciunea pădurii

Mai bine ca mine

Eu!

Odată cu rostirea arogantă a ultimului cuvânt al Marelui Druid, doi ucenici de-ai săi, îmbrăcați în tunici aspre de lână nevopsită, aduseră jertfa care urma a fi sacrificată pentru izbânda în luptă. 

Era Leona... Boo, cum o știau toți. Îmbrăcată într-un sac, legată cu mâinile la spate, fetița plângea scâncit.

Deși se aștepta la asta datorită visului ei premonitoriu cu Maria Treben, Remi simți cum pumnalul acela antropomorf din mâna druidului i se înfige ei direct în inimă. Nu lăsă însă nicio emoție să iasă la suprafață, ci atinse ușor mâna lui Ri.

Druidul o privi pe Remi direct în ochi, de parcă i-ar fi descoperit adevărata natură. Își puse un zâmbet-rictus pe față și, cu falsă smerenie, se înclină, adresându-se „zeiței”:

— O, tu, înțeleaptă Morrigan, binecuvântează jertfa noastră de sânge curat și nevinovat și dă-ne izbândă în luptă!

Din afara zidurilor, de undeva nu foarte departe, se auzi urletul prelung al unui lup.

„Până la urmă, se pare că și natura mă ajută să-mi joc rolul”, își spuse Remi în gând, ridicând ochii spre corbii care dădeau târcoale. 

Îl apucă cu putere pe Ri de mână și îl trase după ea câțiva pași, apropiindu-se de cel care ținea stindardul de luptă. Cu o voce crescătoare, declamând la fel de sacadat ca Marele Druid, începu:

— Popor al Cruachan-ului greu încercat,

Vă dau ochii mei să vă însoțească în luptă!

Și cu o mână arătă spre corbii care zburau în cercuri deasupra lor.

Să luptați cu încrâncenare,

Cum lupii cu colți ascuțiți,

Iar jertfă de sânge

Vă dau sângele meu

Albastru și nobil

De zeu!

Dintr-o singură mișcare, Remi smulse pumnalul antropomorf de la brâul lui Ri și își crestă palma stângă exact pe mijloc, lăsând să curgă un sânge albastru-închis, aproape negru.

Mulțimea avea gurile căscate. Nimeni nu se aștepta ca necruțătoarea Morrigan să ofere sângele ei de zeitate în locul unei jertfe umane. Remi puse mâna sângerândă pe pânza stindardului, exact în locul în care era trupul stilizat al femeii și, cu un gest sfidător, îmbrăcă în sângele ei albastru trupul femeii.

— Să vă întoarceți cu bine! mai adăugă Remi, apoi făcu semn ucenicilor să i-o aducă pe Boo.