Oglinda Celtică capitolul 23

 Capitolul 23. Cel mai prost din curtea școlii

Spre seară, grupul celor cinci vizitatori se hotărî să se întoarcă în fleschul de oaspeți. Erau oarecum amorțiți, epuizați de la supradoza de adrenalină de care avuseseră parte în prima jumătate a zilei.

Ploaia încetase complet, dar lăsase în urmă băltoace mâloase în care pruncii fortului, rămași acum fără prea multă supraveghere, se prosteau executând sărituri care mai de care mai caraghioase, sub lumina roșiatică a torțelor de pin.

Râsul lor, răsunând vesel în tot fortul, făcea uitate, măcar pentru scurtă vreme, foamea și dorul de părinți. 

— Uită-te la ei, Remi, spuse Anemo cu un surâs amar în colțul gurii, copilăria e o altă dimensiune! Ei pot găsi bucurie în noroi și băltoace.

Remi zâmbi la rândul ei și îl lăsă pe Sirocco, băiețel din nou, să se rupă din strânsoarea palmei ei pentru a alerga la copiii celți, dar Mistral, care pășea înaintea lor, se opri dezgustat, simțindu-se dator să își mustre oamenii.

— Quelle horreur! Ma belle, Anemo, cum puteți să fiți atât de imaturi! Îl lăsați să se murdărească tot? 

— E copil, Mistral. Lasă-l să se bucure puțin. Ai uitat cum era când erai doar un ghemotoc de blană în casa mamei mele? Ai uitat ce boacăne făceai, cum distrugeai sistematic curățenia ei perfectă ca de muzeu? 

— Făcea el așa ceva? interveni cu o falsă mirare Eol. Eu credeam că motanul acesta s-a născut gata stilat... sau stilos, cum ar zice piciul, și cu o pasiune aparte pentru siestă.

— Hi-hi! Ce boacăne făceai, Monsieur Chat Noir? 

Remi se opri, făcându-l și pe Anemo să se oprească din drum pentru a supraveghea bălăceala piciului. Mistral făcu doi pași singur, dar se opri și el pentru a-l privi pe Sirocco, care avea o idee nouă de distracție și confecționă imediat un fel de plăcintă de noroi pe care o aruncă spre unul dintre copii.

— C'est absolument répugnant! Va face purici și păduchi! Voi vă dați seama? Spune și tu ceva, Eol, nu sta aninat în blana mea ca o molie! Cine se va ocupa de toaletarea lui după... după oroarea asta de joc? 

Anemo, Remi și Eol râdeau în hohote, de parcă nu ar fi avut nicio altă griă pe lume. Printre lacrimi de râs și sughițuri, Anemo își aminti să îl mai tachineze puțin pe tovarășul lor cel stilat.

— Mai știi cum ai făcut practic baie în găletuța cu smântână de casă a mamei? Cum ai umplut toată casa cu amprentele tale smântânoase? Ai urcat și pe pianul ei drag și pe perdeaua de mătase chinezească? Oh, Remi, trebuia să îl fi văzut atunci pe micuțul demon cu ochi de smarald. Mama era să facă infarct...

— Hai că exagerezi acuma! A... a fost un accident, răspunse Mistral chiar în momentul în care Arr apăruse de niciunde, exact lângă ei.

Îl măsură pe motan cu ochii ei argintii, salută oamenii cu o plecăciune discretă, apoi cu o voce dulce, anume pentru urechile lui Mistral, întrebă:

— Ai cinat? Ce zici de un tur... Mau? Chipeșule!

La vederea felinei celtice, Eol îngheță instant. Dacă Arr îl consideră cină? Dacă până aici i-a fost?

— Nu te speria, șoricel! Mau mi-a spus deja că tu ești un soi de druid din lumea voastră. Nu risc să îmi atrag blesteme din partea ta.

***

O oră mai târziu, Sirocco era îmbăiat în cada cea mare din lemn de stejar în care Anemo turnase în prealabil apă caldă și câteva flori uscate de mușețel.

Mistral, cocoțat pe una din bârnele de susținere a paravanului, supraveghea atent toaletarea piciului, dând mici indicații. 

— Acolo, Remi... mai la stânga! Freacă-l bine să nu facă păduchi, Doamne ferește!  

— Poate vrei și tu o mică... foarte mică îmbăiere, Mistral! Nici măcar nu folosesc leșie... e doar apă și mușețel, încercă să îl ademenească Remi.

— Nu, mersi frumos! Eu sunt foarte curat și mi-e bine așa, ma belle! Mulțumesc frumos de ofertă! Mai bine hai să discutăm puțin contextul ăsta mitologico-istoric.

— Adică? întrebă Eol care, aflat pe marginea căzii, inhala cu ochii închiși aburul de mușețel. 

— Adică, eu tot nu pricep! De când am venit mă simt îngrozitor de... prost. Ce spun prost? Mă simt un needucat care habar n-are pe ce lume trăiește! Ce a vrut să zică Eithne despre lumea noastră în care nu există foamete și cazanul lui "Doaga"? 

— Dagda, Mistral, nu Doaga, îl corectă Eol fără a-și deschide ochii. Dagda era... sau, poate, este un zeu celtic al cărui cazan cu mâncare nu seacă niciodată și este suficient pentru a sătura pe toată lumea. Este simbolul abundenței.

— Adică, ea nu se referea la lumea noastră, aia a noastră, ci la o altă lume?

— Exact! interveni Remi, luând o pauză de la spălatul piciului și privindu-și palma bandajată. Anemo, nu vrei să mă înlocuiești? Îmi e greu cu o singură mână și nu vreau să îmi ud bandajul. Încă doare.

Anemo îi luă imediat locul lui Remi.

— Îmi pare rău că te doare și nici măcar nu pot să îți ofer un calmant, după tot ce ai făcut pentru noi. Tu ai fost salvatoarea zilei, draga mea! spuse el, după care ținu și el să îi lumineze mintea lui Mistral. Vezi tu, eu am fost întotdeauna fascinat de conceptele celților. Ei cred în existența dimensiunilor paralele. Pentru ei, vechii zei, Tuatha Dé Danann, nu au dispărut atunci când au fost învinși de muritori, ci s-au refugiat în lumea de jos, lumea celor veșnic tineri, Tír na nÓg, o lume... care e de fapt chiar aici, acum, dar în altă dimensiune. Fascinant, nu-i așa? Toate aceste teorii și credințe nu au dispărut niciodată, ba chiar au fost preluate de literatura de anticipație. Odată ce vom fi scăpat de tot stresul ăsta, îți voi explica despre universalitatea zânelor și a spiritelor pădurii. Dar pentru moment e suficient să știi că pentru Eithne altă lume înseamnă Tír na nÓg și dacă noi am ieșit din peșteră înseamnă că am venit de acolo. Pricepi?

— Da... mă rog, tot cel mai prost din curtea școlii mă simt, dar pot să spun și eu ca Sirocco: „Învăț tot mai multe pe zi ce trece”. Nu-i așa, piciule? 

— Eu... somn, răspunse Sirocco, fiindu-i lene să articuleze mai mult. 

Anemo îl culese pe puști din apă și începu să îl șteargă cu o bucată mare de pânză. 

— Te punem imediat la somn, viteazule, bătaia cu noroi e mai obositoare decât vânătoarea de fluturi, a? 

Dar nu apucă să îl așeze pe piciul lor roșcat în culcușul pregătit anume pentru el, că în ușa masivă din lemn de stejar se auziră bătăi puternice și hohote de plâns.