Capitolul 22. 

Zgomotul răgușit al carnyxurilor se îndepartase luând cu el toate brațele apte de luptă din fortul circular. Bărbați, femei, adolescenți încă cruzi de doar paisprezece ani se alăturaseră armatei reginei Medb într-un marș al disperării și foamei . 

În urma lor peste Cruachan ploaia măruntă nu mai era doar o perdea apăsătoare,  nici fundal sonor monoton .Se transformase subtil, devenind acompaniamentul cald al unei balade celtice sfășietoare cântată de o voce tânără .Părea că vine de nicăieri și de peste tot .

 Înăuntrul casei lui Ri mai rămăseseră Eithne și copiii .În sinea ei Remi știa deja fără să întrebe că în toate casele fortului atmosfera trebuia să fi fost la fel . 

Își incredință mâna rănită tinerei femei  care părea că știe exact ce să facă  și în vreme ce aceasta îi spăla tăietura destul de adâncă cu o cârpă curată înmuiată in apă caldă în care turnase oțet din cidru de mere o întrebă:

— Ai mai trecut prin așa ceva ? La șaisprezece ani ar trebui să fii doar o copilă lipsită de griji Eithne dar tu...tu porți pe umerii tăi o responsabilitate uriașă. 

Eithne își trecu privirea peste întreaga casă . Părea o atmosferă familială de pace. Anemo ședea pe unul din priciuri cu Sirocco (din nou copil) și Boo dormind lângă el. Aveline, sora ei  cea blondă,  ședea pe o grămadă de blănuri mișcând din cand în când leagănul din lemn de scoruș în care dormea Cian, bebelușul ei drag .Versurile baladei se împleteau cu fumul și mirosul înțepător al oțetului din cidru de mere :

" Iubitul meu cel chipeș și brav/A plecat după vite departe/Dincolo de pădurile de pin și stejar"

 —Am mai trecut! răspunse tânăra femeie într-un târziu. După fiecare iarnă urmează foamea de primăvară și foamea ne mână oamenii la luptă. Cum e acolo de unde vii tu ?

Am auzit că masa voastră e întotdeauna îndestulată și că oamenii voștri nu cunosc foametea. Că la voi e cazanul lui Dagda și că băuturile voastre vă păstrează nemuritori și tineri.

Remi zâmbi melancolic amintindu-și de casă, de mama ei Anna care poate era îngrijorată de moarte , de Arcibald Peter Stone cel care îi cerea mereu ceva proaspăt de publicat, de profesorul Simoon și de doamna Aura, de Fleur. Mângâie creștetul lui Eithne apoi îi sărută fruntea ,așa ...dintr-un imbold matern . Apoi vrut să știe mai multe despre realitatea timpului .

—Cât durează de obicei aceste războaie? Mult ?

—Nici mult , nici puțin , câteva faze ale lunii  răspunse Eithne și în timp ce înfășura palma rănită a lui Remi în pânză curată începu să cânte și ea balada aceea tristă:

— Întinde mâna, Morrigan... sau cum te-or chema pe tine în lumea ta, spuse Eithne cu o voce joasă, dar lipsită de teamă. 

Remi își întinse palma stângă. Tăietura făcută cu pumnalul antropomorf era adâncă, iar marginile pielii păstrau încă o dungă vineție, lăsată de reacția chimică dintre sulfatul de fier și taninul din gogoșile de stejar. O durea înfiorător, o durere pulsatilă care îi amintea că, în ciuda rolului de zeiță pe care și-l asumase, rămânea un simplu muritor din carne și oase.

Tânăra mamă începu să curețe rana cu o pânză aspră muiată în apă călduță. Nu avea nicio ezitare, deși ochii ei mari și întunecați o studiau pe Remi cu o curiozitate mistică.

— Ai făcut un lucru mare afară, spuse Eithne, aplicând pasta de plante peste tăietură. Druidul ar fi băut sângele fetei fără să clipească. Pentru el, un prunc e doar o monedă de schimb cu dimensiunea cealaltă atunci când hambarele sunt goale. Dar tu... tu ai dat din sângele tău. Localnicii vor vorbi despre asta generații la rând, chiar dacă brațele tale nu au forța unei divinități.

— Am făcut ce trebuia ca să o salvez, șopti Remi, strângând din dinți când pătlagina și salcia începură să-și facă efectul, usturând-o de la sarea care rămăsese pe lamă. Dar de ce au plecat toți? De ce Ri, de ce copiii aceia? Fortul e gol. Dacă vine un alt trib acum, cine vă mai apără?

Anemo, care stătuse până atunci retras într-un colț întunecat, sprijinit de un stâlp de susținere din lemn de stejar, ridică privirea. Încă își simțea gâtul strâns de jena coșmarului din care se trezise, dar realitatea din jur era mult mai aspră decât orice vis cu druizi furioși. Ei știau deja, încă de când înfruntaseră potopul de la gura Oweynagat, că peștera era inundată și că oglinda de apă se transformase într-o capcană statică. Nu aveau unde să fugă; Ether Drive-ul era inutil atâta timp cât pământul reținea viitura. Fortul acesta era acum singura lor fortăreață.

Eithne se opri pentru o secundă din bandajarea palmei lui Remi cu o fâșie de in curat. Își întoarse privirea spre pruncul de trei luni care scâncea slab în leagănul de nuiele, apoi privi spre ceilalți copii mai mari care se jucau tăcuți în spatele vetrei, cioplind bucăți de lemn cu niște cuțitașe din fier.

— Voi, cei veniți de dincolo de văl, vedeți viața ca pe o înșiruire de zile lungi, în care fiecare își alege când să fie copil și când să fie bătrân, spuse Eithne cu o maturitate care îi depășea cu mult anii chipului. La noi, timpul nu te așteaptă. Când pământul e înghețat și lupii urlă la porți, nu există timp de pierdut. La paisprezece ierni, un băiat primește prima lui lance și devine bărbat. Nu pentru că vrea, ci pentru că tribul are nevoie de brațul lui ca să supraviețuiască.

Se ridică și mai puse câteva vreascuri pe foc. Flăcările aruncară umbre lungi și ascuțite pe pereții rotunzi ai casei.

— Frățiorii mei gemeni, Conall și Cormac... au împlinit cincisprezece ierni la ultimul Samhain, continuă ea, iar în voce i se simți pentru prima dată o tresărire de vulnerabilitate. Au plecat și ei în dimineața asta, în spatea reginei Medb. Au mantiile prea mari pentru umerii lor încă înguști, dar mândria le e mai mare decât scutul. Ri mi-a spus înainte să plece: „Dacă nu mergem toți, nu se mai întoarce niciunul”. Regina Medb nu iartă forturile care nu își trimit tinerii la război. Ea nu cere doar bir în vite sau grâne, cere bir în sânge. Dacă refuzam, războinicii ei ne-ar fi trecut prin ascuțișul sabiei înainte ca soarele să apună.

Anemo se apropie de vatră, cu mâinile în buzunare, simțind greutatea anacronismului în care se aflau. 

— Deci este o chestiune de supraviețuire pură, nu de glorie, observă el, privind spre profilul sever al tinerei celte. În cărțile noastre de istorie, sunteți descriși ca niște războinici însetați de sânge, care abia așteaptă să plece la luptă.

Eithne scoase un pufnit scurt, un râs amar.

— Glorie? Glorie e când ai burta plină și miedul curge în coarnele de băut la sărbătoarea de Lugnasad. Acum e primăvară. Hambarele sunt goale. Șoarecii au murit de foame în ele. Dacă bărbații noștri nu aduc vite și pradă din sud, de la râu, copiii aceștia de la vatră nu vor prinde cireșele de la vară. Fiecare lance trimisă pe câmpul de luptă este o gură mai puțin de hrănit în fort pentru următoarele luni și o șansă în plus la viață pentru cei care rămân. Asta e legea spiralei noastre. Ca să trăiască o ramură, alta trebuie să se lase tăiată.

Remi își privi palma bandajată. Rețeta Mariei Treben funcționa; usturimea se transformase într-o căldură difuză, semn că circulația își revenea, iar infecția fusese oprită de taninul protector. Totuși, cuvintele lui Eithne îi lăsau o rană mult mai adâncă în suflet. Își dădu seama că sistemul lor, *Ether Drive*, cu toată capacitatea lui de a perfora secolele, era complet neputincios în fața logicii crude a Epocii Fierului. Nu puteau schimba cursul istoriei fără să distrugă echilibrul fragil al acestei lumi în care trebuiau acum să supraviețuiască, prinși în interiorul oglinzii celtice.

— Cât timp vor lipsi? o întrebă Remi pe Eithne, privind prin deschiderea ușii spre ceața care încă înghițea dealul Cruachan.

— Câteva faze ale lunii, sau poate o eternitate, răspunse Eithne, așezându-se pe vine lângă leagănul pruncului ei și începând să-l legene ritmic. În Cealaltă Lume, timpul nu curge ca aici. Pentru cei care mor în luptă, va fi o clipă până când ne vom reîntâlni în Câmpiile Fericirii. Pentru noi, cei rămași în fort... fiecare zi fără ei va fi lungă cât o iarnă.

Mistral ridică capul din blană, privind-o pe Remi cu ochii lui mari, inteligenți. Întreaga echipă înțelegea acum: fortul Cruachan devenise o închisoare a așteptării, iar ei erau blocați într-o spirală a timpului care tocmai își ceruse tributul, sub ploaia care continua să alimenteze adâncurile din Oweynagat.