Capitolul 22. Iubitul meu mână vitele Prin Tír na nÓg
Zgomotul răgușit al carnyxurilor se îndepărtase, luând cu el toate brațele apte de luptă din fortul circular. Bărbați, femei, adolescenți încă cruzi, de doar paisprezece ani, se alăturaseră armatei reginei Medb într-un marș al disperării și al foamei.
În urma lor, peste Cruachan, ploaia măruntă nu mai era doar o perdea apăsătoare, nici un fundal sonor monoton. Se transformase subtil, devenind acompaniamentul cald al unei balade celtice sfâșietoare, cântată de o voce tânără. Părea că vine de nicăieri și de peste tot.
Înăuntrul casei lui Ri mai rămăseseră doar Eithne și copiii. În sinea ei, Remi știa deja, fără să întrebe, că în toate casele fortului atmosfera trebuia să fi fost la fel.
Își încredință mâna rănită tinerei femei, care părea că știe exact ce să facă. În vreme ce aceasta îi spăla tăietura destul de adâncă cu o cârpă curată, înmuiată în apă caldă în care turnase oțet din cidru de mere, o întrebă:
— Ai mai trecut prin așa ceva? La șaisprezece ani ar trebui să fii doar o copilă lipsită de griji, Eithne, dar tu... tu porți pe umerii tăi o responsabilitate uriașă.
Eithne își trecu privirea peste întreaga casă. Părea o atmosferă familială, de pace. Anemo ședea pe unul dintre priciuri, cu Sirocco (din nou copil) și Boo dormind lângă el. Aveline, sora ei cea blondă, ședea pe o grămadă de blănuri, mișcând din când în când leagănul din lemn de scoruș în care dormea Cian, bebelușul ei drag. Versurile baladei se împleteau cu fumul și mirosul înțepător al oțetului din cidru de mere:
„Iubitul meu cel chipeș și brav / A plecat după vite departe / Dincolo de pădurile de pin și stejar”
— Am mai trecut! răspunse tânăra femeie într-un târziu. După fiecare iarnă urmează foamea de primăvară, iar foamea ne mână oamenii la luptă. Cum e acolo de unde vii tu? Am auzit că masa voastră e întotdeauna îndestulată și că oamenii voștri nu cunosc foametea. Că la voi se află cazanul lui Dagda și că băuturile voastre vă păstrează nemuritori și tineri.
Remi zâmbi melancolic, amintindu-și de casă, de mama ei, Anna, care poate era îngrijorată de moarte, de Archibald Peter Stone, cel care îi cerea mereu ceva proaspăt de publicat, de profesorul Simoon și de doamna Aura, de Fleur. Mângâie creștetul lui Eithne, apoi îi sărută fruntea, așa... dintr-un imbold matern. Apoi vru să știe mai multe despre realitatea timpului.
— Cât durează de obicei aceste războaie? Mult?
— Nici mult, nici puțin, câteva faze ale lunii, răspunse Eithne, și în timp ce înfășura palma rănită a lui Remi în pânză curată, începu să cânte și ea balada aceea tristă:
„Iubitul meu cel chipeș și brav
A plecat după vite departe
Dincolo de pădurile de pin și stejar
Iubitul meu a jurat că mă cere
Dacă îl aștept cu o cunună din frunze de stejar
Dar acum iubitul meu mână vitele
Prin Tír na nÓg”
***
— Să știi, bardule din altă lume, că fratele nostru a scris mesajul pentru tatăl tău, chiar acolo, la intrarea în peșteră, spuse cu voce de taină Aveline la urechea lui Anemo. A scris exact așa cum i-ai spus, adăugă fata, oftând adânc. Frații noștri, Gale și Taran, au plecat la război, așa cum mama și tata au plecat nu foarte demult. Peste două ierni plec și eu după vite... dacă între timp nu devin tânără mamă ca Eithne. Știu deja să trag cu praștia și să mânuiesc un cuțit sau o suliță... Taran m-a învățat, iar pe el l-a învățat însuși Ri. Eu o voi învăța pe Boo, și poate că Boo îl va învăța pe micuțul Cian... asta dacă Marele Druid nu îl va alege ca jertfă.
— Mon Dieu! Ce barbarie, Anemo! se trezi dintr-o dată vorbind Mistral. Vreau să mă trezesc din acest coșmar și să fiu din nou acasă, în Clonee.
Dar în locul lui Anemo îi răspunse Eol, cu vocea lui de tocilar care a citit tot ce se putea din biblioteca de la numărul 49 de pe Ether Drive:
— Aceasta este cruda realitate a acestei ere, Mistral!
Comentarii
Trimiteți un comentariu