22

 Capitolul  22

Ultimul scut de bronz dispăru în desișul pădurii, iar ecoul pașilor armatei se pierdu în freamătul vântului. Porțile masive din bușteni ale fortului Cruachain se închiseră cu un bubuit greu, lăsând în urmă o liniște nefirească, aproape dureroasă. Curtea mare, care cu doar câteva ore înainte clocotea de strigătele războinicilor și de fanatismul Druidului, era acum pustie. Doar țărâna răscolită și urmele sângelui albastru, uscat pe pământul negru, mai aminteau de înfruntarea care o salvase pe micuța Boo.

Remi stătea în pragul flescului, strângându-și pânza curată pe care Eithne i o legase peste palma crestată. Rana o ustura, dar mintea îi era în altă parte. 

— Au plecat, șopti Anemo, apărând de lână ea și privind spre zidurile de pământ. Fortul e al nostru acum. Am câștigat timp, Remi.

— Am câștigat o luptă, Anemo, dar nu și războiul cu acest loc, răspunse ea, întorcându-și privirea spre interiorul curții.

Lângă vatra stinsă, tinerele mame își adunau speriate copiii, iar bătrânii se așezau pe bușteni, privind spre cerul care devenea tot mai plumburiu. Mistral se strecurase afară și pășea acum cu o prudență exagerată prin noroi, evitând bălțile cu o grație demnă de un aristocrat rătăcit, în timp ce Eol și Sirocco își scoteau doar boticurile fine din buzunarul mantiei lui Anemo, mirosind aerul schimbător al Irlandei.

Totul părea să se liniștească. Dar urgia nu avea nevoie de sulițe ca să treacă de zidurile de apărare.

Complicațiile începură discret, în a treia noapte de la plecarea armatei. 

La început, fu doar un sunet izolat. O tuse seacă, lătrătoare, venită dintr-o colibă rotundă din marginea fortului. Era băiețelul Conal, un prunc de nici doi ani. Până dimineața, tusea lui se transformase într-un șuierat chinuitor, de parcă aerul curat al Cruachanului i-ar fi zgâriat plămânii. Mama lui, o tânără de vârsta lui Eithne, ieși în curte cu ochii măriți de spaimă, strângându-l la piept.

— Stăpână! strigă ea, prăbușindu-se la picioarele lui Remi. Ajută-mă! Zeii s-au întors împotriva noastră pentru că nu am împlinit jertfa! 

Înainte ca Remi să apuce să îi răspundă, din altă colibă se auzi un geamăt similar. Apoi din a treia. Epidemia se trezise la viață ca un monstru adormit sub pământul peșterii Oweynagat. Până la apus, febra pusese stăpânire pe jumătate dintre copiii fortului, iar bătrânii începuseră și ei să respire greu, cu piepturile hârâind a moarte. Panica se propaga gradual, mai rapid decât boala însăși. Femeile rămase singure își aminteau de avertismentul Druidului: fără sânge, fortul va pieri.

Remi simțea cum rolul de Morrígan îi alunecă printre degete. O zeiță a războiului nu știa cum să oprească o febră care ardea trupuri de prunci. Avea nevoie de o altă mistică. Avea nevoie de femeia din vis.

În acea noapte, în timp ce în fort se auzeau doar gemetele celor bolnavi și torsul agitat al lui Mistral care încerca să încălzească picioarele înghețate ale micului Conal, Remi își rezemă capul de stâlpul de lemn și închise ochii. 

Speră din tot sufletul ca oglinda timpului din mintea ei să se deschidă din nou spre pajiștea caldă unde o femeie cu batic aduna plante într-un șorț alb. Trebuia să afle numele acelei ierburi cu frunze lungi ca niște lănci, înainte ca fortul să devină un cimitir rotund.