Capitolul 11 – Pășind printre muritori

Fortul emana un miros greu de fum înecăcios, seu ars și pământ reavăn, amprenta inconfundabilă a unei epoci aspre. Pentru Remi, fiecare inhalare era o reamintire a distanței uriașe care o despărțea de Dublinul modern. Totuși, postura ei rămânea dreaptă, dominată de o demnitate nativă; prezența ei impunea respectul cuvenit unei divinități, o armură simbolică pe care trebuia să o poarte pentru siguranța tuturor.

Îl ținea de braț pe Anemo, simțindu-i tensiunea din mușchi. Pentru el, lipsit de darul de a decoda dialectul local, izolarea era deplină. Fiecare strigăt gutural sau zgomot de arme ce răsuna între colibele circulare din bârne și stuf devenea o amenințare nevăzută, forțându-l să se bazeze în totalitate pe prezența ei.

Alături de ei pășea Eithne, purtându-și pruncul de trei luni într-o fâșie din pânză brută, strânsă la piept. Mersul ei era sigur, în ciuda oboselii adânci întipărite în privire. Îi ghida printre vetrele deschise unde bărbații modelau metalul, iar cuvintele calde pe care le șoptea din când în când copilului erau înțelese direct de Remi, a cărei minte păstra vie amprenta celor șase luni de conexiune cu zgarda.

Remi privea femeile tribului care treceau pe lângă ele cărând greutăți mari. Chipurile le erau brăzdate adânc de vânt, arse de soare și înnegrite de funinginea focurilor, iar palmele bătătorite purtau urmele unor munci fizice neiertătoare. Trăsăturile lor aspre, aproape masculine prin forța pe care o emanau, ascundeau o realitate biologică dură. Remi realiză, cu un fior subtil, că în această lume, la vârsta ei de treizeci de ani, o femeie trecuse deja pragul bătrâneții și era probabil bunică. Într-o epocă în care tinerețea se irosea rapid în lupta pentru supraviețuire, pielea ei neatinsă de asprimea muncii și trupul ei fără urmele unor nașteri timpurii le păreau localnicilor dovada vie a unei naturi nepământene.

Liniștea explorării fu întreruptă de silueta roșcată a lui Sirocco. Piciul nu rezistase tentației și se strecurase printre copiii desculți ai fortului. Luase forma unui pisoi mic și se juca liber alături de fetița poreclită Boo și ceilalți micuți care alergau pe pământul bătătorit. Boo îl strânse la piept cu o afecțiune naivă, iar micul Sirocco, stâlcind cuvintele în logica lui curată de pui de pisică, îi transmise lui Anemo o frântură de gând: „Mă ține strâns, dar îmi place aici”. Zgarda pe care o purta, activă la capacitate maximă în această atmosferă curată, neatinsă de ecranarea tehnologiei moderne, îi permitea să treacă de la o formă la alta fără efort, devenind puntea perfectă de comunicare pentru Anemo, care îi simțea prezența chiar și de la distanță.

Mai departe, Mistral pășea cu o mândrie reținută printre colibe, ochii lui de smarald analizând atent interacțiunile din comunitate. Pe gâtul lui, invizibil pentru muritori, Aeolus își găsise refugiul, observând structura socială cu mintea lui analitică. În ciuda condițiilor primitive și a traiului în praf, societatea celtică ascundea reguli juridice surprinzător de avansate. Prin conexiunea lor subtilă, Aeolus îi aminti lui Mistral că aceste femei, care acum păreau doar truditoare sub povara lemnelor, aveau dreptul de a deține proprietăți, de a-și păstra bunurile după căsătorie și de a decide singure destinele sau chiar de a deveni războinice și druizi. Era o libertate profundă, o realitate istorică ce rezona perfect cu însăși esența lui Remi — femeia care nu se dresează.

Remi surprinse aceste reflexii din fundal și un zâmbet discret îi trecu pe buze. Înțelegea acum că sub asprimea acestui fort se ascundea o comunitate puternică, o lume pe care soarele palid o lumina înainte ca liniștea să fie ruptă de iminența unei mobilizări generale.