Capitolul 38: Imprimări pe retină
Timpul se dilată sau se contractă uneori în funcție de starea de spirit a trăitorilor, iar pentru Anemo și pentru Remi — cea aflată încă în corpul de pisică albă de Angora —, cele cincizeci de zile rămase până la solstițiul de iarnă oglindeau perfect această proprietate iluzorie. Unele zile erau obositoare și lungi, în special pentru Remi, care ieșise din experiența peretelui de eter sleită de puteri. Altele erau scurte și parca nu mai ajungeau pentru câtă informație ar fi dorit să acumuleze cei doi în vederea tranzitării prin Oglinzile Timpului, totul pentru a ajunge în Peștera Pisicilor, Oweynagat, din Irlanda. Un singur lucru era clar ca lumina zilei în mintea lor: vor face tot posibilul pentru a o readuce pe Remi în corpul ei de femeie puternică și independentă.
— Spune-ne, Shehrazad, întrebă Anemo într-una din zilele de pregătire febrilă pentru marea trecere prin oglindă, de câte ori ai călătorit fizic prin Oglinda Timpului înainte ca aceasta să se strice? Ai călătorit și în prezent, așa cum avem noi de gând?
— N-aș putea spune exact de câte ori am călătorit în timp... De foarte multe ori înainte de atentatul în care a murit familia mea. Și da, am călătorit și în prezent, cu totul și cu totul în taină, atunci când mă aflam sub o supraveghere strictă. După moartea alor mei, am încercat să revin la acel moment...
— Ai încercat să îi salvezi? întrebă Remi, făcând ochii mari.
— Da, răspunse femeia, parcă alunecând într-o transă. Am încercat să revin exact la acel moment, sau înaintea lui cu o zi sau cu două... Cumva, viața mea din acea perioadă rămâne o destinație interzisă. Nu știu de ce. Dar să revenim la ale noastre! Înainte de orice călătorie prin oglindă, mă documentam foarte mult despre perioada și locul în care voiam să ajung. Îmi cream imagini clare în minte... Pentru voi, fiind scriitori amândoi, ar trebui să fie floare la ureche acest exercițiu de imaginație.
— Ai dreptate într-un fel, suntem scriitori, dar nu știu dacă imaginația mea va fi utilă în acest caz, răspunse Anemo, încercând să mascheze îngrijorarea care tocmai își arăta colții în mintea lui. Noi nu am vizitat niciodată Oweynagat!
— Hai, Anemo, nu te mai prosti! Ai un talent deosebit în a-ți face griji! miorlăi Remi. La momentul solstițiului, noi vom porni de aici, bine pregătiți, iar tatăl tău ne va aștepta cu mașina parcată chiar acolo, în Roscommon, la o aruncătură de băț de peșteră. Abia aștept să fiu eu din nou! Îți faci griji că nu îți poți imagina peștera? Acum, în era digitală, când poți să vezi tot ce vrei pe internet? Păi, vizionăm imagini cu peștera până o învățăm și în somn. Cu peștera, cu exteriorul ei... dacă vrei, chiar și cu păianjenii și liliecii de acolo. Nu mai fi prăpăstios!
Anemo nu mai așteptă. Deschise laptopul aflat pe masa de marmură neagră din curtea Shehrazadei. Degetele i se mișcau rapid pe tastatură, căutând imagini cu Oweynagat.
Pe ecran apărură zeci de fotografii: o deschizătură îngustă din piatră, ascunsă printre tufe de iarbă și pălămidă, undeva pe pajiștile verzi din Roscommon. Nimic spectaculos la prima vedere, doar un canal de pământ și stâncă ce cobora în măruntaiele pământului.
— Privește-o, Remi, șopti Anemo, întorcând ecranul spre pisica albă. Pare atât de...
— Strâmtă și umedă, completă Remi, fixând ecranul cu ochii ei mari, albaștri.
Ca scriitoare, mintea ei refuza să vadă doar noroiul și pietrele din fotografii. Ea căuta dincolo de pixeli, încercând să simtă răcoarea acelui loc, mirosul de pământ reavăn și umed al Nordului, atât de diferit de aerul uscat și plin de praf al Cairoului.
Shehrazad, care îi privea zâmbind matern și enigmatic, se ridică și porni spre ușa ce ducea în casă, la bucătărie.
— Un ceai va face munca noastră mai rodnică! Mai vrea cineva?
Cei doi scriitori dădură aprobator din cap.
— Ai dreptate, Shehrazad, mulțumim! Un ceai ne va ajuta să ne descrețim mințile! răspunse Anemo.
— Căutați imaginile pe care vi le-a mai arătat profesorul data trecută. Cele cu apa, cu Oglinda care vă așteaptă acolo! mai spuse femeia, după care se pierdu în interiorul casei.
Următoarele cadre pe care le găsi Anemo treceau dincolo de coridorul strâmt, acolo unde spațiul se lărgea brusc într-o galerie naturală, o fisură uriașă în pământ. Lumina lanternelor folosite de fotografi abia reușea să despice întunericul dens. Pereții din calcar moale păreau că transpiră; picături mari de apă sclipeau pe tavanul neregulat, gata să cadă. Stânca era perfect lustruită, spălată și șlefuită de fluxul lent al apei de-a lungul erelor, lăsând la vedere dâre lungi, calcaroase, care dădeau peșterii un aspect organic, aproape viu.
— Privește aici, Anemo! Asta ne-a arătat profesorul data trecută! Una dintre acestea este Oglinda Timpului! sări Remi direct pe masă, gata-gata să aterizeze direct pe tastatura laptopului.
În porțiunea cea mai adâncă a acestei fisuri, acolo unde tăcerea pământului devenea absolută, aparatul foto surprinsese două bazine naturale. Apa din ele era atât de curată și de nemișcată, încât părea solidă, ca o bucată de sticlă vulcanică neagră. Nicio cută nu îi strica suprafața perfectă. În lumina blițului, fundul de piatră al bazinului nu se zărea deloc; în schimb, apa reflecta tavanul peșterii cu o claritate atât de ireală, încât adâncul părea că se continuă la infinit în jos, inversat.
— Această imagine trebuie să vi se imprime pe retină, spuse aproape șoptind Shehrazad, așezând pe masă o tavă pe care se aflau trei cești cu ceai de mentă.
În același timp, în imediata lor vecinătate, în adâncitura rotundă din mozaicul alb-negru al curții interioare, Oglinda Timpului din Cairo începu să oglindească Oglinda Timpului din Oweynagat, peștera învăluită în mister și legende a Irlandei, cu atmosfera ei jilavă, oarecum sumbră, cu totul.
Comentarii
Trimiteți un comentariu