Oglinda Celtică capitolul 10

Capitolul 10: Primul vis și cugetări despre vieți viitoare

Remi tocmai trăise prima ei noapte de după întoarcerea în corpul ei de femeie, noaptea pe care o aștepta de șase luni, maar acum se afla în altă încurcătură. O altă provocare pentru femeia care nu se dresează.

După încetarea hohotelor de râs provocate de micul Sirocco, se așternu o liniște stânjenitoare. Doar lingurile cioplite grosier din corn de cerb, lovind înfundat castroanele de lemn, imprimau o cadență direct în timpanele celor cinci.

După câteva minute de nevorbire, se treziră toți deodată că vor să repare atmosfera, iar rezultatul fu un cor ad-hoc de bâlbe.

— Spune tu!

— Spune tu!

— Bine, hotărî Anemo... spun eu. Cum ai dormit, Remi? E prima ta noapte de când te-ai întors în corpul tău și... nu suntem acasă.

Remi rămase o secundă cu lingura în aer, încercând parcă să își amintească ceva.

— Știi? N-am dormit rău deloc, eram frântă. Chiar am visat... am visat o femeie.

— Serios? întrebă Anemo. Eu am visat-o pe Fleur. Împodobeam împreună bradul meu de Crăciun, iar ea râdea întruna și mă tachina. Cine e femeia pe care ai visat-o? O cunosc și eu?

— N-aș putea să spun sigur cine era, cu toate că figura ei îmi părea cunoscută. Era o femeie de vreo cincizeci de ani, simplă, cu părul șaten, puțin grizonat, strâns într-un coc împletit. Avea o rochie... un fel de costum popular german sau austriac... foarte ciudat visul meu. Remi închise ochii, încercând să își amintească. În visul meu miroseau a mușețel. Femeia învârtea cu o lingură imensă din corn... nici nu cred că există asemenea linguri, dar ea se afla aici, în fort, și era învăluită în aburi. Nici nu știu să îți explic, amesteca într-un cazan, dar nu se vedea cazanul, fiindcă cazanul însuși era abur, iar ea, femeia, m-a privit direct în ochi cu ochii ei albaștri și blânzi. Spunea, spunea... „Să nu uiți!”. Asta a spus, să nu uit. Crezi că înseamnă ceva visul meu?

Anemo deschise gura să spună ceva, dar Mistral i-o luă înainte, iar el, nefiind în contact cu zgarda, suspină și tăcu resemnat.

— Ma belle, azi trebuie să ajungem la peșteră și să o tulim acasă! Dacă ai terminat de limpăit crema ta de alune, piciule, du-te în brațele lui Anemo, avem de făcut strategii.

Sirocco sări imediat în brațele scriitorului, transformându-se din nou în copil.

— Deja ne întoarcem? Eu vreau să mă mai joc cu Boo! Ai văzut și tu, Anemo, ce frumos m-am jucat cu ea, ca un băiețel adevărat. Am mințit un pic, am spus că voi sunteți părinții mei și că Mistral este unchiul meu... Cred că m-a crezut.

— Ai o imaginație bogată, piciule! Stai cuminte în brațe la Anemo. Chiar trebuie să facem planuri de mers acasă!

Anemo îl îmbrățișă pe Sirocco și începu să-i frece părintește spatele.

— Cum să ne strecurăm neobservați? întrebă el gânditor.

Eol, care terminase demult de mâncat și tânjea acum după bobul lui de cafea, își masa tâmplele cu ochii închiși. Părea că meditează.

— Ce faci tu acolo, tocilarule? Nu tu ești agentul 003,5? Ce fel de meditație cu ochii închiși faci? Doar nu ești și tu un soi de druid și coci niște versuri de-alea ciudate? îl luă le chat noir în primire.

— Nu e de râs, Mistral! Îmi lipsește cofeina și simt că îmi crapă capul!... O idee bună, un pretext, ar fi să spunem că trebuie să facem un ritual pentru protecția tribului... chiar în peșteră... și o tulim!

— E o idee genială, Eol, dar crezi că o să meargă? Dacă se prind că noi nu suntem zei... sunt în stare să ne mănânce, suspină Mistral. Iartă-mă că te-am făcut tocilar, n-am vrut să te jignesc, prietene. Voi știți deja că vă iubesc, nu-i așa? adăugă el, trecându-și peste fiecare în parte privirea de smarald. Chiar vă iubesc și, dacă ne mănâncă, sper să ne întâlnim în următoarea viață cu comtoate!

— Voi credeți că e ușor să o tulim? Chiar credeți că mergem în peșteră, ne aruncăm în apă și gata? Spune-le, Remi!

— Nu e chiar atât de simplu. Noi în Cairo am repetat mult, împreună cu Shehrazad. Așa am reușit...

— Dacă voi ați reușit, ma belle, de ce suntem aici, acum? De ce nu suntem acasă în Dublin în jurul bradului de Crăciun?

Remi suspină lung.

— Dovadă că am reușit să ajungem unde trebuia și când trebuia e... în primul rând faptul că eu am redevenit femeie. Corect, Mistral?

— Corect...

— A doua dovadă e faptul că v-am întâlnit pe voi... voi ați intrat în peșteră din Irlanda. Era mult mai înțelept să ne fi așteptat afară, e adevărat, dar...

— De ce suntem aici dacă voi ați reușit? întrebă și Eol. Cumva cred că fulgerul ăla ne-a trimis în trecut... aveți dreptate, trebuie să gândim înainte de a o tuli. Și nu uitați, deseară suntem invitați la cină. Anemo, te rog eu mult, golește conținutul rucsacului tău pe un prici-pat de ăsta... poate găsești rătăcit pe acolo un bob de cafea. Promit că doar îl miros... atât.

Anemo, care și el simțea acut lipsa cafelei lui cu frișcă și sare roz, nu așteptă să fie rugat de două ori, ci goli întregul conținut al rucsacului său pe unul din priciurile de dormit.

O tabletă care încă avea baterie, dar evident, nu avea internet, cele două fotografii cu Oglinzile timpului și poziția lor pe glob, șosete de bumbac, vreo trei tricouri și două perechi de pantaloni de trening, un caiet cu notițe, pașaportul lui și cel al lui Remi, un pix, un aparat de râs și... surpriza care i-a făcut pe toți fericiți, două table de ciocolată cu șaptezeci la sută cacao. Ciocolată amăruie...

— Asta e aur, Anemo! Dacă nu vrei să împarți cu noi, sper ca cel puțin să ne lași să mirosim ciocolata asta divină... se trezi Mistral vorbind neobișnuit de curtenitor cu Anemo.

— Remi, spune-mi tu ce e de râs acum, că fără să ating zgarda sunt... prost.

Printre hohote și lacrimi, Remi îi traduse lui Anemo spusele lui Mistral. Dar, în cele din urmă, fiecare trebui să ia în serios cruda realitate în care se aflau.

Plecarea acasă nu era un lucru chiar simplu și necesita pregătire... mai ales pregătire mintală.