Capitolul 16: Muritori de rând
Tăcerea stânjenitoare care se așternuse între gazde și vizitatorii din cealaltă lume fu spartă de concertul nemuzical al stomacului lui Mistral. Motanul cel negru, chiar și în rolul de zeitate, nu renunțase la aerele lui de ființă aristocrată care nu pune botul pe orice, iar stomacul lui se revoltă zgomotos.
Remi, mai-mai să izbucnească în râs, slobozi doar un mic chicot, dar își duse imediat mâna la gură.
— Rog ca înțeleptul Rí să nu bage de seamă zgomotul acesta! Tovarășul nostru a petrecut ultimele zile în post și rugăciune, iar acum se sfiește să mănânce.
Gazdele zâmbiră îngăduitor și de undeva, dintr-un colț al flesch-ului, apăru o pisică. Ea se opri exact lângă Mistral, forțându-l parcă să o privească în ochi. Mistral îngheță pentru o secundă, maar apoi scană cu privirea lui de smarald pisica casei.
Era o felină cu adevărat felină—tigrată, dar având acele dungi pe blana ei de-a dreptul hipnotizante. Nu semăna cu nicio altă pisică întâlnită de Mistral până atunci. Atletică, maiestuoasă, cu spinarea arcuită și o coadă groasă, dar boantă. Mustățile ei lungi, colții albi și ascuțiți, privirea argintie... nu gri, nu albastră, ci argintie și sfredelitoare ca laserul îl făcură pe Mistral să sară de pe butucul său și să însoțească felina spre ușă.
Anemo, care acum avea în mână Zgarda Celor Două Ceruri, roși instantaneu, se fâstâci și, îngăimând niște bâlbe, se ridică să deschidă ușa pisicilor.
— Hi-hi, cred că blănoșii aceștia au nevoie de aur, adică de aer... Ce frumos! Nu-i așa?
Și odată cu ieșirea la aer a pisicilor, atmosfera se schimbă ca prin farmec. Mesenii păreau de-acum rude sau amici luând masa împreună; în colțul lor, copiii mâncau fără nazuri sau figuri de copii răsfățați. Chicoteau și făceau glume pe seama mustăților lăsate de laptele cald pe mutrișoarele lor sau pe seama râgâitului zgomotos al vreunuia dintre ei.
Boo și Sirocco se imitau reciproc, fiind constant în centrul atenției ca niște flăcări gemene și jucăușe.
— Știți, mărite Rí? începu Remi, luându-și inima în dinți după un schimb de priviri cu Eithne. Noi nu vrem să profităm de ospitalitatea voastră și să vă lăsăm să credeți niște neadevăruri... — scriitoarea înghiți în sec și îl strânse pe Anemo de braț atât de tare încât acesta abia se abținu să nu facă o grimasă. — Noi... noi nu suntem zei, suntem muritori ca și voi!
Toți ochii se ațintiră asupra lui Remi, plini de uimire, iar Rí și mama Rorria răsuflară ușurați deodată. Remi răsuflă și ea. „Ce-a fost mai greu a trecut!” gândi și își continuă mărturisirea:
— Îmi pare rău că am lăsat să se înțeleagă că noi suntem zeitățile din profeția Marelui Druid! Nu știu de ce peștera ne-a aruncat în lumea voastră! Vrem doar să ne mai îngăduiți câteva zile și... îndată ce apele se retrag din Oweynagat, ne întoarcem acasă.
Eithne se ridicase de la locul ei și acum era în picioare între Anemo și Remi, cu mâinile așezate pe umerii lor în semn de susținere.
***
Dincolo de pragul marelui flesch, abia ieșit în aerul rece de după furtună, Mistral încerca să-și regăsească alura de aristocrat parizian. Îl încerca un sentiment straniu, complet nou. Încercă să o privească în ochii argintii pe felina celtică, dar era peste, cu mult peste puterile lui de chat noir.
Într-un efort suprem de seducție, își supuse corpul unui chin inimaginabil: își supse burta rotundă, arcuindu-și spatele într-o linie pe care o credea absolut maiestuoasă, dar era greu, al naibii de greu să vrei să pari panteră sau jaguar când activitățile tale preferate sunt cina și siesta.
„Mon Dieu, cred că m-am îndrăgostit! Adună-te, tăntălăule, și spune ceva coerent!” își striga lui însuși în gând, în vreme ce, din cauza lipsei de aer și a foamei, se prăbuși lat la pământ, pierzându-și cunoștința.
Nu pentru mult timp, poate pentru două minute, fiindcă felina cea felină îl trezi imediat cu limba ei aspră. Îl peria temeinic peste ochi, peste bot, peste tot.
Mistral deschise ochii, dar îi veni să-i închidă imediat la loc, de rușine.
— Eu sunt Arr! se prezentă salvatoarea. Ești bine?
„Spune ceva coerent, spune ceva!” își repeta motanul în gând, dar din gura lui ieși doar un:
— Mau! — anemic și fără sens.
— Îmi pare bine, Mau. Ridică-te să-ți arăt împrejurimile. Poate vânăm împreună?
Mistral încercă să spună ceva, orice, să spună că numele lui nu e Mau... „mau” era doar o bâlbă idioată, dar până să deschidă gura, Arr îi scoase de nicăieri un șoricel și îl așeză la picioarele lui.
— Ai leșinat de foame, hai! Mănâncă să te întremezi și să facem o plimbare.
„Mon Dieu! Sper că nu mi l-a adus pe Eol..”
Comentarii
Trimiteți un comentariu