Oglinda Celtică capitolul 15

 Capitolul 15: Cina

Furtuna se potolise complet când cei Silicon cinci vizitatori, acum complet primeniți, o urmară pe Eithne prin noaptea fortului la casa cea mare a căpeteniei, Rí. 

Luminile roșiatice ale torțelor dădeau o atmosferă mistică fortului rotund, proiectând umbre uriașe pe zidurile de pământ. 

Mistral pășea elegant, ca un dandy, în urma lui Eithne, lăsându-i pe Anemo și pe Remi imediat în urma sa, să își joace rolul de cuplu cu copii până la capăt. Sirocco era din nou băiețelul roșcat în brațele lui Anemo, iar Eol o broșă prinsă cu grijă la pieptul scriitoarei.

Stomacul lui Mistral redeveni zgomotos și motanul se simți dator să se scuze:

— Oh non, pas encore ! Excusez-moi, mes amis... Stomacul meu gălăgios a devenit un prevestitor de pericole. Îți aduci aminte, Remi? 

Dar Eol îl apostrofă imediat:

— Nu cobi, Mistral! Îți este doar foame și atât. Respiră, fii calm, totul va fi bine. Fata asta frumoasă este acum prietenă cu Remi și...

Eithne întoarse capul spre motanul îngrijorat, apoi ridică ochii către „broșa” care tocmai o numise fată frumoasă și zâmbi cald:

— Nu trebuie să vă temeți, e doar o cină. Rí, socrul meu, e un om bun și înțelept. El ne-a primit în casa lui pe mine și pe frații mei după ce părinții noștri s-au dus... — Eithne oftă adânc și o umbră trecu peste zâmbetul ei, în fugă. — Soția lui, Rorria, este de asemenea o femeie cu sufletul mare. Toată lumea îi spune mama Rorria și pentru ea titlul de mamă e mai prețios decât titlul de regină.

Casa căpeteniei era cel mai impunător flesc din rath, situată central pentru a fi la distanțe aproximativ egale de celelalte locuințe circulare. Deși inițial acestea păreau plasate dezordonat și fără a urma vreo regulă topografică, aveau totuși o logică a locului; probabil, privit de la înălțime, interiorul fortului circular ar fi dat impresia unei spirale sau a unor cercuri concentrice, modelate neregulat după capriciile pământului.

— Am emoții! șopti Remi, strângându-l pe Anemo de braț. Eithne, să nu ne lași de izbeliște! Trebuie doar să supraviețuim câteva zile, până se retrage apa din peșteră. Te rog! 

Tânăra femeie mai zâmbi o dată larg musafirilor ei și, după ce agăță făclia de zidul fleschului, le deschise larg ușa grea a casei.

— Rí vă așteaptă, distinși oaspeți! adăugă ea și, proptind cu propriul corp ușa deschisă, le făcu semn să intre.

Ca și în flescul de oaspeți, fură întâmpinați de o căldură și de mirosuri amestecate pe care acum ciudata familie creată ad-hoc învăța să le asocieze cu termenul de acasă. 

În jurul focului, așezați pe butuci din lemn șlefuit, se aflau membrii familiei extinse a căpeteniei și implicit ai Eithnei. Într-un colț, pe saltele groase de paie și blănuri de cerb, se aflau copiii cu vârste până-n cinci ani, în vreme ce adolescenții, care în cultura lor erau considerați deja adulți, își ocupaseră locul în jurul vetrei, alături de Rí și de soția lui, mama Rorria.

Pruncul de trei luni al Eithnei și al lui Connal dormea într-un leagăn scobit dintr-un trunchi de scoruș. Pe marginile lui netede, semnele în scrierea Ogham erau adânci și ușor inegale. Se vedea clar că unul dintre băieții mai mari ai casei își exersase acolo vârful cuțitului, stăpânind cu o ambiție tăcută liniile complicate ale alfabetului antic.

Vederea însemnelor aprinse instantaneu un beculeț în mintea lui Anemo: „Dacă unul dintre gemeni știe să scrie, aș putea să îi cer să scrie un mesaj pentru tata”, gândi el, iar povara rolului pe care trebuia să îl joace cât mai credibil deveni dintr-o dată mai ușoară. 

Socrul Eithnei, bătrânul Rí al așezării, se ridică imediat în picioare de pe butucul său înalt, acoperit cu blănuri de oaie. Își plecă capul în semn de respect și făcu un semn larg cu brațele:

— Fiți bineveniți în casa mea, o, Cei de Dincolo! rosti el cu o voce puternică, dar caldă, ușor răgușită. 

Bătrânul le indică cu un gest solemn doi butuci masivi, așezați în zona cea mai caldă, chiar lângă foc. Erau locurile de onoare, pe care Anemo și Remi se așezară cu o strângere de imenis. 

În timp ce se așeza, Remi își puse un zâmbet larg pe față, dar zâmbetul îi îngheță instantaneu în momentul când citi pe fețele oamenilor, mai ales pe cele ale copiilor, nu doar frică, ci o adevărată groază. 

„Ei mă cred o zeitate răzbunătoare”, gândi scriitoarea, simțind instinctiv că trebuie să le câștige încrederea, în special copiilor. Așadar, îl sărută pe frunte pe micul Sirocco, care era din nou Siro, și îi șopti cu blândețe, în timp ce îi desfacea Zgarda Celor Două Ceruri de la gât pentru a o încredința lui Anemo:

— Lasă zgarda să îl ajute pe Anemo și du-te la copii. Uite, Boo te așteaptă!

Piciul nu așteptă o a doua invitație, ci țâșni săgeată spre grupul de copii, unde Boo părea că era deja o mică vedetă.

— Să lăsăm copiii să fie copii! adăugă Remi și, făcând un semn din ochi către Eithne, își reluă rolul de Morrigan, personaj pe care spera din suflet să îl facă credibil, dar să îl umanizeze puțin. 

***

Oamenii scoseseră pe masă — sau mai bine zis, pe dispunerea în cerc în jurul vetrei — tot ce aveau ei mai bun, în pofida lipsurilor începutului de primăvară. 

Pe pietrele încinse de lângă vatră se coceau lipiile soarelui (Bannocks), un simbol al renașterii naturii cu ocazia echinoctiului de primăvară. Apoi mai erau boluri în care se afla, aburind, o fiertură din orz și ovăz îmbogățită cu bucăți de carne de porc afumată, leurdă și urzici tinere. Ouă fierte tari, de rață și gâscă sălbatică, erau așezate pe un pat de mușchi verde, ca simbol sacru al vieții noi. Nu lipseau bucățile de brânză veche, uscată în putini de lemn, laptele de capră infuzat cu mentă sălbatică și miedul cald (Leth), băutura fermentată din miere și apă, aromată cu ierburi uscate și servită în coarne de cerb.

— Mărită Morrigan, distinși oaspeți, binevoiți a binecuvânta cina aceasta de început al anotimpului luminos, familia mea frumoasă și tribul nostru cel greu încercat de soartă! 

Glasul lui Rí se stinse, iar peste încăpere se lăsă o tăcere solemnă, dar oarecum stânjenitoare pentru ambele părți. Gazdele se temeau de mânia zeilor, iar „zeii” se temeau că ospitalitatea localnicilor se poate transforma dintr-un moment în altul în ostilitate.