Oglinda Celtică capitolul 14

Capitolul 14 Confesiuni

Eithne măsură din ochi grupul compact care înfruntase cu atâta stoicism potopul. Oaspeții erau răvășiți, uzi, murdari, arătau de parcă s-ar fi întors din iad. Înclină ușor capul în semn de respect, apoi, ajutându-se de greutatea propriului ei corp, le deschise ușa masivă din lemn de stejar.

— Am pregătit apă caldă și schimburi curate! spuse tânăra fără altă introducere. Tata-socru este căpetenia acestui loc, este Rí. Dânsul m-a rugat să vă stau la dispoziție. 

Remi mulțumi tăcut, din priviri, făcând la rândul ei gestul acela simplu de înclinare a capului, limbaj universal de apreciere. Atinse cu mâinile ei reci mâna liberă a tinerei femei — o mână aspră, muncită.

— Noi două avem de vorbit! 

Intrară cu toții și pentru prima dată avură impresia că aerul acela cald, mirosind a fum și ierburi aromate, se simțea într-un fel de-a dreptul bizar, acasă. Da, erau conștienți că nimic din confortul caselor din viitor nu se regăsea în acest cămin circular și totuși le dădea o stare de siguranță. Îi adăpostea de mugetul sălbatic al furtunii și de biciuirile ei.

Era bine.

Eithne înfipse torța într-un inel de fier bătut în stâlpul central de susținere. Lumina tremurătoare părea că însuflețește interiorul flesch-ului.

În lipsa lor fuseseră aduse rogojini groase de stuf, iar în dreptul vetrei din mijloc, unde jăraticul pulsa într-un roșu aprins, fuseseră așezate paravane împletite din răchită și crengi de alun, acoperite cu piei mari de cerb pentru a asigura intimitatea. În spatele lor, aburi subțiri se ridicau dintr-o cuvă uriașă din lemn de stejar, plină cu apă fierbinte în care pluteau flori uscate de mușețel.

— Sper că îmi vei îngădui, Mărită Morrígan, să te ajut să te primenești! Apa este caldă și numai bună să alunge noroiul peșterii. Poftește aici, după paravan!

Remi o urmă tăcută, dar era deja hotărâtă să își încredințeze soarta în mâinile acestei tinere care avea doar jumătate din vârsta ei și o responsabilitate uriașă pe umeri.

Anemo l-ar fi scos încet și cu grijă pe Mistral de sub mantie, dar acesta s-a desprins pur și simplu imediat ce a simțit aerul cald și a aterizat ca un adevărat chat noir pe cele patru labe ale sale, pe o blană de căprioară așezată aproape de vatră. Se scutură de două-trei ori puternic, ca și când ar fi avut de scuturat un sac de purici din prețioasa lui blană, apoi, cu binecunoscuta-i pedanterie, începu o minuțioasă toaletare, ajutându-se de lăbuțe, gheare și de limba lui rozalie și aspră. 

— Mon Dieu! Uitați și voi în ce hal am ajuns! Ca cel mai jalnic maidanez! Unde ești, piciule? Ne toaletăm împreună sau azi ești Siro și n-ai chef de mine? 

Eol, care abia acum își scotea mustățile de sub părul lui Remi, apăru de după paravanul fetelor, păș-păș, gata să redevină agentul 003,5 la dispoziția celor în nevoie.

— Piciul nostru a dormit dus, acolo în marsupiu. Habar n-are el prin ce urgie am trecut noi...

— Noi, Eol? Ai curajul să te incluzi și tu când tot drumul ai fost o broșă pe pieptul lui Remi, sub părul ei și sub pelerina ei? 

— Hai, blănoșilor, să nu ne certăm! interveni Anemo. Ne facem frumoși și mergem la cină! Un rând uscat de haine după toată experiența asta este raiul pe pământ!

— Enfin! Nu e tocmai civilizație, dar să nu uităm că trebuie să ne reluăm rolurile de zei. Ocupă-te tu de pici, Anemo! Joacă rolul de tătic de zeu schimbător până la capăt!

— Da, azi sunt Siro! Nu te supăra, Mistral, ne toa... „toaletăm” împreună ieri... ă, am vreau să spun mâine.

— Ieri, mâine... pentru ăștia timpul nu e cum credeam noi, piciule. Poate că săptămâna ta de zece zile aici ar avea succes, fiindcă pentru celți timpul e ca o spirală și ieri, azi, mâine s-ar putea să coexistă.

— Nu-l zăpăci și mai mult, Eol! Lasă-l! 

***

În spatele paravanelor de răchită, Remi dăduse jos tot, toate hainele ude și grele, și se cufundase cu totul în apa caldă. Corpul ei cu greu se opri din tremurat, dar se lăsă în mâinile fetei ca un copil în mâinile mamei. Eithne înmuiase o cârpă aspră în apa fierbinte și cu ea îi freca acum corpul centimetru cu centimetru. 

Era cald, bine, iar Remi închise pentru o secundă ochii.

— Să nu uiți tot ce te-am învățat! îi șopti în ureche o voce caldă, calmă. Era vocea femeii din vis. Inspiră adânc aburul cu mușețel, bea o cană de ceai! Nu lăsa boala să se atingă de tine, fiindcă te așteaptă o misiune!

Remi deschise brusc ochii și se întoarse spre Eithne, care tocmai începuse să îi maseze scalpul. Începuse un ritual de spălare al părului lung și negru pe care îl avea Remi.

— Eithne, ce vrei să spui? Ce să nu uit? 

Tânăra femeie o privi uimită. 

— Eu... nu am spus nimic. Ai adormit.

— Eithne, zise atunci Remi, nu știu cum să îți explic ca să înțelegi mai bine, dar... noi nu suntem zei! Da, am venit din altă lume, dintr-o țară care va fi aici pe pământul ăsta... Bătrânul vostru druid cu incantația lui mi-a dat fiori pe șira spinării, dar eu nu sunt Morrígan, nu sunt zeița războiului, chiar dacă am lăsat să se înțeleagă asta...

— Nu trebuie să îmi spui, Morrígan! Sunt alături de voi, răspunse Eithne cu calm, de parcă ar fi știut de la început că oaspeții ei sunt doar niște impostori.

— Numele meu e Remi! Remi Storm, și de unde vin sunt foarte respectată pentru cartea pe care... mai bine lasă. Voi nu aveți noțiunea cărților. Suntem pașnici, Eithne, nu am face rău nimănui, niciodată. Vrem doar să supraviețuim și să ne întoarcem acasă. 

Privirile lor se întâlniră prin aburul cu miros de mușețel. Inimile lor băteau cu putere ca niște pitulici prinse în curentul puternic al înaltului.

— Nu ești zeița nemiloasă a războiului?... Ai venit din peșteră, la fel ca regina fantomă, dar nu ne vei pedepsi? 

— Nu, nu vă voi pedepsi nici eu, nici tovarășii mei. Micuțul roșcat are la gâtul lui o zgardă... mistică pe care am purtat-o și eu până de curând. E o poveste lungă și avem nevoie de un aliat. Mă înțelegi? 

Eithne dădu sfios din cap.

— Eu vreau doar să îi protejez pe ai mei.

— La fel și eu, draga mea! La fel și eu.