Oglinda Celtică capitolul 20

 Capitolul 20. Maria din vis

După toată oboseala acumulată peste zi, somnul aducea vise ciudate pentru vizitatorii din flesh-ul de oaspeți.

Sirocco era din nou un pisoi roșcat la vânătoare de fluturi alături de Boo, care se transformase, la rândul ei, într-o pisicuță drăgălașă, gata să deprindă de la noul ei prieten cum e să înveți tot mai multe pe zi ce trece, în curtea casei vânturilor de pe Ether Drive.

Mistral devenise un super-motan capabil să „citească” cu simțurile lui meniurile tuturor restaurantelor din Dublin și îi explica lui Arr importanța siestei după o cină sofisticată.

Eol visa urât. În visul lui, era urmărit cu furci și lopeți de către locuitorii de pe Ether Drive, iar fiecare urmăritor avea alături câte o pisică atletică, cu mustățile lungi ca niște antene. El se pitise sub o frunză mare de pătlagină, dar porumbelul Gogo striga cât îl ținea pliscul: 

— Pe el! E acolo, sub pătlagină!

Anemo era în toiul unui discurs elucubrant, dar nu în fața cunoscuților lui, ci în fața locuitorilor fortului Celtic. Era teribil de jenat de ce-i ieșea pe gură și făcea microfonie, în vreme ce, din mulțime, Marele Druid îl arăta cu degetul și striga: 

— Este un impostor, nu un bard! Să-l sacrificăm lui Morrigan! 

Iar Morrigan-Remi râdea de el cu gura până la urechi.

În visul lui Remi, apăruse din nou femeia misterioasă, purtând costumul ei tradițional austriac cu eleganța unei regine. Se afla în fața flesh-ului lor, lângă un cazan imens din care ieșea abur cu miros de mușețel.

— Te cunosc? o întrebă Remi. Sunt sigură că te cunosc, dar nu mai știu cine ești. Vrei să mă ajuți, nu-i așa?

Femeia dădu afirmativ din cap și scoase din buzunarul șorțului o gogoașă de stejar.

— Ca să o salvezi pe Boo, ai nevoie să pui sânge albastru pe stindardul lor, draga mea, spuse ea. Eu sunt Maria; ai citit despre mine și despre leacurile din farmacia Domnului. Ți-am fost muză, Remi. Acum privește și învață!

Aburul care ieșea din cazanul imens căpătă dintr-o dată contur, iar Remi urmări, mută de uimire, un adevărat tutorial despre cum să facă un decoct din gogoși de stejar cu care să-și ungă palma și cum, pe pumnalul antropomorf al lui Ri, era nevoie să presare sulfat de fier, numit local sarea pământului.

— Să nu uiți, draga mea! mai spuse Maria și dispăru în aburul cu miros de mușețel.

Remi se trezi brusc și sări direct în picioare.

— Acum știu! șopti ea. Am studiat viața Mariei Treben pentru cartea mea!

Păși prin semiîntunericul încăperii, sigură pe ea, și puse o mână pe umărul lui Anemo, care tocmai se pregătea în vis să-i dea un răspuns în versuri Marelui Druid.

— Anemo! Anemo, trezește-te! Trebuie să mergem chiar acum la casa lui Ri... Nu e timp de pierdut.

***

Ri și soția sa păreau că îi așteaptă. Erau treji, îmbrăcați, gata de luptă, dar fețele lor trădau îngrijorare. În toată casa doar copiii mai dormeau. Adulții – adică, potrivit obiceiurilor locului, toți cei care aveau peste paisprezece ani – așteptau într-o încordare tăcută.

Remi înclină capul în semn de respect și ceru voie să-i vorbească mai întâi lui Eithne, tânăra mamă care își ținea pruncul de trei luni la piept.

Ri încuviință tăcut, în vreme ce-i făcu semn cu mâna lui Anemo să se apropie pentru a discuta ca între bărbați.

Aveau nevoie de strategii, tactică și solidaritate, fiindcă pericolul pe care-l adulmecase Arr în noapte era tot mai aproape, iar ei, locuitorii fortului, trebuiau să găsească resurse lăuntrice pentru luptă, chiar și în plină foame de primăvară.