Capitolul 39: Pregătiri
În Casa Vânturilor din Clonee, Dublin 15, Fleur era peste măsură de supărată în ziua solstițiului de iarnă. Asista la pregătirile profesorului pentru plecarea în întâmpinarea lui Anemo și a lui Remi, dar ea nu avea voie să îl însoțească. Părinții ei fuseseră absolut categorici și de neînduplecat în această privință.
— Este frig, iar drumul e acoperit de gheață! spusese tatăl ei, hotărât.
— Domnul profesor are destule pe cap, numai tu îi mai lipseai! Stai cuminte acasă și îl întâlnești pe Anemo mâine dimineață! adăugase mama.
Dar, bineînțeles, părinții ei habar nu aveau că a merge după Anemo nu însemna o simplă cursă până la aeroport, ci o călătorie tensionată spre Roscommon.
Așa că Fleur nu putea decât să asiste neputincioasă la toată vânzoleala surescitată a blănoșilor, care urmau să îl însoțească pe profesor pe bancheta din spate a jeepului său.
— Ați pus haine groase pentru Anemo și pentru Remi, domnule profesor? întrebă micuța moțată.
— Pus! răspunse profesorul Simoon.
— Și bocanci?
— Pus!
— Lanternă?
— Avem!
— Un termos cu ceai cald sau ciocolată caldă?
— Am tărie și am și termos... cu cafea.
— Să fiți cuminți, blănoșilor! Să îl ascultați pe profesor! El nu înțelege ce spuneți, dar voi îl înțelegeți pe el... Să nu vă pierdeți cumva!
Mistral, în ciuda întregii agitații și a emoțiilor copleșitoare ale plecării, încerca din răsputeri să își păstreze aerul de chat noir stăpân pe situație. Nu era deloc ușor, mai ales că în blana lui deasă de pe ceafă, Eol se cuibărise deja atât de bine, încât îi provoca mici mâncărimi de-a lungul coloanei. Șoricelul-enciclopedie își luase rolul în serios: stătea nemișcat, ca un ghemotoc de praf salvat din rafturile cu manuscrise.
Lângă ei, Sirocco tremura de nerăbdare, cu coada ridicată ca un semn de întrebare, gata să țâșnească pe ușa deschisă. Profesorul Simoon verifică ceasul, încheie ferm fermoarul rucsacului cu haine groase și aruncă o ultimă privire pe geam, unde burnița înghețată din Dublin se transforma încet în polei. Cursa de două ore și jumătate spre Roscommon, în cea mai lungă noapte din an, stătea să înceapă.
***
La mii de kilometri distanță, sub cerul liber din Cairo, pregătirile aveau un cu totul alt ritm. Aici nu se numărau bocanci și nu se pregăteau termosuri cu cafea, ci se recapitulau imaginile de imprimat pe retină, pașii de urmat în labirintul Oglinzilor Timpului.
În curtea cu mozaic alb-negru a Shehrazadei, atmosfera devenise densă, aproape palpabilă. Solstițiul de iarnă se simțea în aerul care își pierduse din dogoare, lăsând loc unei răcori nefirești pentru Egipt. Gemenii, Samir și Demir, aveau câte o lacrimă în colțul ochilor, în care se cuibărise un soare de miere.
— Jaddati, oare nu am putea să îi însoțim și noi? Remi a făcut atâtea sacrificii pentru noi, ea ni l-a redat pe Demir.
Shehrazad terminase de așezat ultimele fire de sfoară îmbibată în rășină de cedru în jurul buzei fântânii. Se întoarse spre gemenii ei, care acum îi încadrau pe Remi și pe Anemo. Chipul ei bronzat era luminat doar de reflexia palidă a primelor stele.
— Samir, știu că v-ați atașat de Remi, dar nu demult mi-ați promis că nu mă mai lăsați singură. Ați uitat? Nu au intrat zilele în sac! Sunt sigură că între noi s-au clădit punți care vor dăinui. Revenirea dragii noastre Remi în corpul ei de femeie este doar un ultim pas spre normalitate. Ei vor reveni la noi... veți vedea.
Shehrazad merse apoi și aduse un pachet de pe masa de marmură neagră, începând să îl desfacă.
— Era să uit, continuă ea. Am această geantă-marsupiu pentru voi. Este mai sigur așa. Remi va fi astfel strâns legată la pieptul tău și... și mai am și astea.
Din buzunarul adânc al rochiei de in, femeia scoase două fotografii.
— Știu că ai și tu rețeaua de fântâni ale timpului salvată pe telefon, dar nu strică să aveți totul salvat și pe suport de hârtie... Doamne, am emoții!
Anemo luă geanta-marsupiu de culoare verde din mâna femeii și o îmbrățișă, exact cum și-ar fi îmbrățișat propria mamă.
— Ai un suflet uriaș, Shehrazad! Noi nu ne despărțim acum decât pentru o vreme. Poate ne vedem data viitoare în Irlanda. Promit că este o insulă care poate trezi interesul oricărui pasionat de istorie.
Shehrazad își șterse o lacrimă cu mâneca largă a rochiei și, adoptând o mină serioasă, adăugă:
— Imaginea bazinelor de sticlă vulcanică din Oweynagat este fixată pe retina voastră? Totul va fi bine!
Anemo își potrivi rucsacul-marsupiu cu pisica albă pe umeri, strângându-i curelele cu mare grijă.
— Vei fi bine, Remi?
— Sunt bine și nu îmi e teamă, Anemo!
În ochii ei albaștri nu era frică de apă, ci doar determinarea autoarei care refuza să fie dresată de circumstanțe.
În timp ce în Dublin jeepul profesorului Simoon demara în trombă pe șoseaua alunecoasă spre vestul Irlandei, în Cairo, Shehrazad ridică mâinile deasupra fântânii, iar apa dinăuntru începu să tremure, gata să înghită distanțele și secolele.
Comentarii
Trimiteți un comentariu