Epilog

Epilog

Trecuseră deja câteva ore de când profesorul Simoon Gale aștepta înfrigurat și plin de îngrijorare lângă jeepul său, parcat pe o străduță înfundată din localitatea rurală Glenballythomas, în comitatul Roscommon. Începuse să plouă mărunt, cu stropi înghețați care păreau să îi caute fața protejată parțial de gluga supradimensionată a gecii groase, rezistentă la apă. Făcea scurte plimbări înainte și înapoi, în vreme ce prin minte îi treceau o mie de gânduri, care de care mai tenebroase.

„Este posibil oare să nu fi venit? Să fi ratat și acest ultim portal?”

Verifică din nou, din priviri, bancheta din spate. Hainele groase, gecile și puloverele pe care le pregătise cu atâta grijă pentru Remi și Anemo erau acolo, intacte.

„Dar blănoșii? Unde au dispărut blănoșii?”

Își luă inima în dinți și, cu lanterna aprinsă în mână, păși dincolo de turnichetul de la intrarea pe câmpul acoperit de iarbă înghețată.

— Copii? Blănoșilor? strigă el, dar ecoul celei mai lungi nopți din an îi înghiți vocea.

Niciun semn.

Înaintă vreme de aproape zece minute, fiind atent la fiecare umbră și la fiecare mișcare, ca o felină uriașă la vânătoare. 

Când ajunse în cele din urmă la intrarea ascunsă de vegetație a peșterii, se aplecă înfrigurat și remarcă imediat că, de fapt, galeria era inundată, iar orice încercare de a merge mai adânc devenea imposibilă.

Cu inima strânsă, făcu totuși câțiva pași, plimbând fasciculul de lumină al lanternei de-a lungul pereților neregulați de la intrare. Peretele de piatră era marcat vizibil de trecerea timpului; vechi inscripții în scrierea celtică Ogham păreau că așteaptă acolo încă de la facerea lumii. Deodată, lumina lanternei se opri pe o porțiune de piatră înnegrită de vreme, parțial acoperită de mușchi umed. Profesorul Simoon se aplecă, cu inima bătându-i nebunește în tâmple.

„Nu s-au înecat! Mesajul acesta îmi este adresat mie.”

Era aceeași caligrafie străveche ca a celorlalte inscripții în scrierea Ogham, alfabetul secret al copacilor, și totuși Simoon Gale știa sigur că mesajul era pentru el. Textul fusese tocit de secole de umezeală, lăsând în urmă doar câteva cuvinte, dar ele aprinseră din nou speranța în ochii lui:

„Am călătorit în trecut, tată! Mai încercăm!”