Capitolul 3: Despre magie și anomalii
Era exact ora 07:56 și începuse deja să se lumineze de ziuă când profesorul Simoon Gale, epuizat și cu hainele jilave, deschise ușa casei lui de la numărul 42 pe Ether Drive. O lumină cenușie, specifică acelei prime dimineți de după solstițiul de iarnă, se cernea leneș peste holul de la intrare, prevestind o zi geroasă.
Dinspre bucătărie venea în întâmpinarea lui un abur împletit cu aromă de cafea și cu aerul acela de tihnă pe care un cămin clădit cu dragoste trebuie să îl aibă.
Aura, soția lui, fredona abia auzit un fado, planificând cu răbdare în minte cum avea să își răsfețe fiul proaspăt întors din Egipt. Mai ales că Anemo se întorcea acasă cu draga de Remi la brațul lui.
„Ce potrivire a astrelor!”, gândea ela. „După ce eu și Anna ne-am tot străduit să îi apropiem... pungașii ăștia nici măcar nu ne-au dat de înțeles... Hi-hi!”
Făcu o piruetă cu cafetiera în mână înainte de a-și turna în ceașca de porțelan din lichidul acela aromat și fierbinte, dar fado-ul îngheță instantaneu pe buzele ei. Împietri o secundă la vederea soțului ei, care acum arăta ca un spirit chinuit, tocmai eliberat din Dumnezeu știe ce tenebre, în cea mai lungă noapte a anului.
— Simoon! Dragul meu, ești bine?
Așeză cafetiera fierbinte pe masă și porni în întâmpinarea profesorului. Îl luă de mână ca pe un copil și, în timp ce inima ei adoptase ritmuri de tobe tribale, îl așeză la masă.
— Hai să bem o cafea!
— Eu... eu beau cafeaua cu sare... ca Anemo, spuse profesorul cu vocea sleită și ochii adânciți în orbite, parcă privind spre o altă lume. Trebuie să vorbim, Aura!
Aura Gale, femeia care în spatele eleganței și fragilității aparente era o adevărată forță — acea Durga, cum îi plăcea fiului ei să glumească —, îi întinse profesorului o ceașcă de cafea și zahariera cu sare roz în ea, pe care doar Anemo o folosea când venea în vizită.
— Să vorbim, Simoon! Unde sunt copiii? I-ai lăsat deja la numărul patruzeci și nouă?
Simoon își dădu jos geaca grea, o lăsă să cadă pe spătarul scaunului și, cuprinzând ceașca fierbinte cu amândouă mâinile, începu:
— Așază-te. Ceea ce urmează să îți spun... nu e ușor de asimilat. Nu am fost la aeroport, Aura.
Aura își netezi faldurile halatului de mătase de culoarea șampaniei și se așeză în fața propriei cești de cafea aburindă.
— Cum adică nu ai fost la aeroport? Anemo trebuia să vină din Cairo! Mi-ai spus că mergi să îl iei! Ce se întâmplă, Simoon? Unde e băiatul?
Profesorul luă o gură scurtă de cafea amară, încercând să își găsească cuvintele pentru o explicație care suna a nebunie curată pentru o minte rațională.
— Anemo a ajuns în Irlanda, Aura. Dar nu cu avionul. Vezi tu, sunt mai multe... Mai ții minte pisica albă de Angora pe care Remi a lăsat-o în casa lui Anemo?
— Desigur, răspunse Aura, complet descumpănită. Frumusețea aceea pe nume Bise.
— Ei bine, scumpa mea, frumusețea aceea era chiar Remi, transformată în pisică de un artefact adus de mine accidental.
Aura clipi des, convinsă că soțul ei își pierduse mințile din cauza oboselii sau a lipsei de somn, dar continuă cu o voce perfect calmă:
— Ok, unde sunt copiii acum? Au plecat la Anna direct?
Profesorul oftă adânc, întrebându-se cât mai poate suporta Aura din toată grozăvia de întâmplări cel puțin fantastice pe care urma să le afle.
— Ei, din cauza birocrației și a regulilor de călătorie internaționale, au fost nevoiți să folosească o altă cale.
— Adică?
Simoon înghiți o gură de cafea și continuă cu o voce mai sigură, îmbărbătându-se pe măsură ce vorbea:
— Există o rețea de oglinzi ale timpului pe glob. Oglinzile sunt izvoare, bazine, fântâni, guri de apă. Colega mea din Egipt, Shehrazad, e cea care le-a descoperit. Copiii au ales să vină în Irlanda folosind o asemenea oglindă...
— Și blănoșii? Pentru numele lui Dumnezeu, Simoon! De ce ai luat blănoșii cu tine? Nu mai înțeleg nimic.
— Calmează-te, draga mea! S-a întâmplat o anomalie. Una dintre aceste oglinzi se află chiar în interiorul peșterii Oweynagat din Roscommon... acolo am fost azi-noapte.
Simoon se opri, își măsură cu atenție soția și continuă:
— Anemo, Remi și blănoșii sunt în trecut acum, undeva în perioada celtică a Irlandei... și mi-au lăsat un mesaj acolo, în scrierea Ogham.
— Nu se poate! Ceea ce spui tu nu are nicio logică. Tu ai plecat de aici cu pisicile în mașină! Cum să fie toți pierduți într-un trecut barbar, lipsit de civilizație?
— Pisicile au simțit energia porții, Aura. Au fugit înăuntru înainte să le pot opri.
„Nu știu exact cum s-a întâmplat...”, mormăi el în gând. Simoon înghiți din nou o gură de cafea, alegând să țină pentru el detaliul despre galeria inundată a peșterii. Mesajul spunea: „Am călătorit în trecut, tată! Mai încercăm!”
Aura se ridică în picioare, gânditoare și calmă, și începu să se plimbe pe podeaua de gresie a bucătăriei în vreme ce își organiza gândurile de „zeitate Durga”.
— Sun-o pe colega ta, epigrafista! Spune-i că îi luăm noi biletele să vină!
***
În vremea asta, în Cairo, Shehrazad tocmai pregătea micul dejun pentru gemenii ei când, fără motiv, scăpă ceainicul din mână, vărsând pe dalele de marmură ruginie din propria bucătărie lichidul fierbinte și mentolat. Din buzunarul adânc al rochiei de in se auzi țârâitul timid al telefonului, iar femeia simți cum un fior de gheață îi străbate șira spinării.
Comentarii
Trimiteți un comentariu