Capitolul 4 Morrigan
Apariția piciului roșcat, capabil să își schimbe forma, urmat de o femeie frumoasă, cu părul lung și negru ca pana corbului și o privire albastră sfredelitoare, precum și faptul că ea pășea desculță în rochia ei verde unduitoare, fu de ajuns pentru a coborî capetele întregii mulțimi până la pământ. Anemo și ceilalți doi blănoși erau, de bună seamă, însoțitori ai temătoarei zeițe.
Marele Druid coborî încet o parte a dâmbului, cu pași lenți și măsurați, care impuneau liniște și respect. Toată suflarea de pe pajiște amuțise. Ochii bătrânului, adânci și umbriți de sprâncenele stufoase, se opriră întâi pe rochia verde-smarald care, în adierea vântului, părea o flacără verde foșnitoare.
Remi înțelese imediat că era crucial să nu coboare privirea și să nu șovăie, așa că îl măsură din priviri pe bătrânul care îi venea în întâmpinare. Deși acesta avea plete albe și lungi, și o barbă care îi cobora până la brâul din piele, femeia simți cum inima ei o ia la galop, gata să explodeze. Nu era nevoie de multă imaginație pentru a observa că trăsăturile Marelui Druid erau practic identice cu cele ale Marelui Preot Ay, pe care ea îl văzuse prin peretele din eter la curtea Faraonului Akhenaton.
Dar Remi nu lăsă să se vadă nimic pe chipul ei. Până la urmă, era ea, autoarea faimoasă datorită cărții sale manifest „Femeile nu se dresează”. Citise că în mitologia celtică marile zeițe pășeau desculțe pe pământ atunci când veneau să ceară socoteală muritorilor. Înfățișarea ei mândră și felinele magice care o însoțeau nu lăsau loc de îndoială în mințile oamenilor.
— Morrigan... — șopti Druidul, iar vocea lui, deși joasă, purtă numele ca un fior prin toată mulțimea care își ținea în continuare capetele în pământ la modul cel mai propriu.
Mistral, care încă îl purta pe Aeolus în blana lui neagră, era complet dezorientat. Stomacul lui sensibil porni binecunoscutul concert nemuzical, dar boemul nostru chat noir lăsă la o parte mofturile și îl întrebă în șoaptă pe Aeolus, genialul lui companion:
— Ce se întâmplă aicșa, Aeolus? Am înțeles că am... am alunecat în timp, dar unde, pardon... când suntem?
— Fii atent acolo, Mistral! Nu comenta cum îți e obiceiul! După calculele mele, suntem în trecutul celtic al Irlandei, în Epoca Fierului... probabil în anul unu sau doi înainte de Cristos.
— Oamenii ăștia arată tare flămânzi, Aeolus... și sunt barbari! Dacă ne mănâncă?
— Șșș, Mistral! Fii atent că piciul ne-a dat și nouă din magia zgărzii lui! Nu ne mănâncă! Ei ne cred zeități! Uită-te la ei! Nimeni nu îndrăznește să ne privească. Pentru ei, Remi este marea zeiță a destinului, a războaielor și a schimbărilor.
Druidul se opri la doar câțiva pași de ei. Își coborî sceptrul de lemn până la nivelul ierbii și își înclină capul alb într-o reverență adâncă, solemnă. Vocea lui pătrunzătoare se deslușea clar în mintea femeii; Zgarda celor două ceruri, deși nu se mai afla la gâtul ei, ci la al lui Sirocco, își făcea în continuare magia de traducător universal, iar acum magia îi includea și pe blănoși.
— Mare Doamnă a Vânturilor și a Umbrelor, ai venit să alini foamea acestui trib sau să ne ceri jertfă de sânge în zi de nuntă?
Remi coborî privirea, dar nu în semn de supunere, ci pentru a-l măsura încă o dată pe druidul a cărui asemănare cu asasinul din Amarna îi dădea fiori reci pe șira spinării. Privi cu coada ochiului spre Anemo; simțea că el s-ar putea să nu fie conectat la zgardă și avu dreptate.
Anemo tocmai făcea un pas rapid în față și îl apuca pe Sirocco de umăr, chiar înainte ca piciul să o ia la fugă spre cercul de copii. Zâmbetul instantaneu de pe fața lui îi dădu de înțeles „zeiței” că problema de comunicație fusese rezolvată și că, probabil, piciul roșcat va fi de acum încolo a doua umbră a scriitorului aiurit, datorită zgărzii.
Remi își trecu apoi privirea albastră peste mulțimea înfricoșată și, cu o voce care chiar acoperea fără dificultate tot luminișul, glăsui:
— Popor al Cruachanului, ridicați-vă privirile din țărână! Marea Morrigan nu vine să ceară jertfă de sânge în zi de sărbătoare și nici să calce în picioare legământul a doi tineri care și-au unit destinele sub cerul curat.
Un murmur ușor, ca o respirație colectivă de ușurare, trecu prin mulțime, dar nimeni nu îndrăzni încă să se miște. Remi făcu un pas mic în față, iar vocea ei deveni mai caldă, dar la fel de impunătoare:
— Din lumea mea am venit cu alai și cu har,
Din verde, din ieri și din mâine,
Să găsesc adăpost în casa voastră umilă
Și o fărâmă de hrană.
Am auzit plânsul vostru de frig și de foame
Și am venit cu pasul desculț să vă învăț alinare!
Noi, vânturi din lume întoarse în vreme târzie,
Nu vă vrem sângele scurs fără noimă în glie!
Druidul făcu un pas înapoi, parcă lovit de un trăsnet, și o privi pe Remi cu teamă. O teamă mai mare decât dacă aceasta ar fi promis foc și pară.
Cum adică Marea Morrigan nu vrea sacrificii de sânge?
Comentarii
Trimiteți un comentariu