Capitolul 7: Știrile de la ora nouă

În dimineața zilei de douăzeci și trei decembrie, Fleur se afla în living, admirând pomul de Crăciun și făcând câte o mică ajustare pe ici, pe colo. Mintea ei era însă la livingul din casa vecină, „casa vânturilor”, și la cum îl va ajuta pe Anemo să își împodobească propriul brad, împreună cu blănoșii. Dacă ar fi fost după ea, ar fi bătut deja de mult la ușă, dar „nu se face așa ceva, așa zice mama!”, gândea moțata. „Dacă ar ști ea de câte ori am năvălit eu la prima oră a dimineții direct peste gard...”

— Fleur, iar nu ai mâncat aproape nimic! se auzi vocea mamei din bucătărie.

— Las-o, că e cu gândul doar la domnul scriitor și la pisicile lui, spuse tatăl. I-am zis că la nouă poate să-i bată la ușă, dar nu mai devreme.

Fleur își consultă din nou ceasul mic, roz, de la încheietura mâinii. Nouă fix. Își aruncă în grabă o geacă pe umeri și, cu un picior deja afară, strigă:

— Mami, tati, am plecat! Nu mă așteptați prea repede, am multe de făcut.

Afară, în fața ușii de la numărul patruzeci și nouă, trase adânc aer în piept și apăsă lung pe butonul soneriei. Nimic. Luă în mână inelul de bronz în formă de cap de leu și bătu de trei ori cu putere. Nimic. Fetița făcu câțiva pași până la fereastra dinspre stradă a livingului și, lipindu-și năsucul de sticla rece, încercă să deslușească o mișcare, orice mișcare înăuntru. Totul arăta exact așa cum arătase cu două zile în urmă, când ea personal asistase la plecarea profesorului, împreună cu blănoșii, în întâmpinarea lui Anemo și a domnișoarei Remi.

Tocmai când se pregătea să sune din nou, un fâlfâit de aripi îi atrase atenția. Era Gogo, porumbelul curios și obraznic pe care nu prea îl mai băga nimeni în seamă de când cu incidentul cu vișinele îmbibate în alcool, când o jignise pe cățelușa lui Noel.

— Hei, moțato! strigă Gogo în timp ce se așeza pe o creangă a cireșului japonez dintre numerele patruzeci și șapte și patruzeci și nouă. Nu are rost să suni, nu e nimeni acasă.

— Știi tu ceva, Gogo? Scuipă tot!

— Chiar acum vin de acolo! răspunse Gogo, arătând cu aripa spre partea cu numere pare a străzii.

— Gogo, nu am timp de glumele tale! Unde sunt Anemo și blănoșii?

— Ai răbdare că-ți spun. L-am auzit pe profesor vorbind la telefon cu cineva pe nume Șerad sau Șaizad...

— Shehrazad! îl corectă moțata. Este doamna pe care am văzut-o și eu pe FaceTime, colega din Cairo a profesorului.

— Așa cum zici... Omul era negru de supărare. Spunea ceva de o peșteră și că „copiii sunt pierduți în timp”. Exact așa l-am auzit spunând... Pe cuvântul meu! Mai zicea ceva de un mesaj în alfabetul „omen” și că azi merge după Șazad aia la aeroport.

Porumbelul își răsfiră aripile și scoase pieptul înainte, plin de mândrie. Avea în sfârșit ocazia să se împace cu moțata și poate să îl aducă pe Sirocco din nou de partea lui. Habar nu avea că termenul „pierduți în timp” îl includea și pe micul ghem de blană roșcată.

***

Cu două bobițe de rouă în colțurile ochilor și cu inima zburătăcind ca o păsărică speriată, Fleur sună la ușa casei cu numărul patruzeci și doi.

Doamna Aura, vizibil schimbată la față și cu ochii roșii, deschise ușa. În momentul în care o văzu pe mica domnișoară gata-gata să plângă, o luă în brațe fără să zică nimic.

Dinăuntru, profesorul, care vorbea la telefon plimbându-se de-a lungul holului și al bucătăriei — exact cum obișnuia să facă și Anemo și, mai nou, propria lui soție —, le făcu semn să intre.

Au plâns o vreme și Aura, și micuța moțată, apoi au început să se încurajeze reciproc. Din moment ce exista un mesaj în alfabetul Ogham (nu „omen”, cum reținuse Gogo), mai erau speranțe.