Capitolul 40: Oweynagat
În adâncurile peșterii pisicilor, Oweynagat, timpul curgea diferit, măsurat doar de picăturile grele de apă care se desprindeau din tavanul de calcar.
Imediat ce apa Oglinzii Timpului din Cairo îi eliberă, Anemo țâșni la suprafața Celeilalte oglinzi, din Irlanda, respirând sacadat, însetat de aer ca după o îndelungată scufundare. Primul lui gest fu să verifice integritatea rucsacului-marsupiu în care Remi rămăsese calmă și nemișcată.
Zgarda celor două ceruri, pe care ea o purtase ca pe o binecuvântare, dar și ca pe o pedeapsă încă din seara solstițiului de vară, începu să pulseze ca o inimă caldă de sălbăticiune fugară, imediat ce oglinzile de obsidian din Oweynagat începură să freamete neliniștite.
— Ești bine, Remi?
Ochii pisicii albe păreau că măsoară pereții umezi ai peșterii cu uimire și neîncredere.
— Eu am ochi de pisică, Anemo, și nu mă miră faptul că văd, dar tu? Ești bine? Chiar am reușit?
Chiar reușiseră. Exercițiile de imaginație și de imprimare pe retină îi ajutaseră să ajungă exact la destinație.
— Suntem... suntem în Irlanda, Remi! Vom fi bine!
— Repede, Anemo, scapă-mă de zgardă!
Cu degete tremurătoare, Anemo desfăcu mai întâi cataramele marsupiului verde pentru a-și face loc spre Zgarda celor două ceruri. Apoi, cu o dexteritate febrilă de care nici el nu se credea în stare, desfăcu mecanismul de închidere al zgărzii și o aruncă pur și simplu, la întâmplare.
Tavanul peșterii se transformă pentru câteva secunde, dezvăluind deasupra capetelor lor o adevărată Auroră Boreală. Urmă un fulger albastru-electrizant, precum privirea lui Remi, care lumină complet peștera. În cele din urmă, Remi — revenită în corpul ei de femeie, îmbrăcată în rochia verde-smarald pe care o purtase în seara solstițiului de vară — se afla exact în brațele lui Anemo. Amândoi se oglindeau în pereții umezi și sticloși ai peșterii.
***
În timpul acesta, afară, la marginea drumului înghețat din apropierea peșterii, jeepul profesorului Simoon torcea în gol, cu farurile tăind întunericul celei mai lungi nopți din an.
— Am ajuns, copii! spuse profesorul, neluând în seamă poleiul care se așezase pe drumul îngust și înfundat, dar și pe tot terenul acoperit de iarbă, încă verde, de jur-împrejurul peșterii Oweynagat. Eu cobor să îmi dezmorțesc picioarele. Dacă vreți, puteți ieși și voi puțin. Sper să nu așteptăm foarte mult.
Blănoșii, toți trei, nu așteptară o a doua invitație; năvăliră pur și simplu afară din mașină ca o hoardă sălbatică. Vântul tăios și frigul nu îl descurajară deloc pe Sirocco, care țâșni ca o săgeată portocalie, fără să se oprească la granița dintre drum și câmp, strigând din toți rărunchii:
— Anemo! Domnișoara Remi!
Eol, care abia ce se instalase la loc în blana neagră din jurul gâtului lui Mistral, apucă să îi strige acestuia în ureche:
— Nu-l lăsa, Mistral! Puștiulică habar n-are ce pericole pot fi pe aici! Fugi după el!
Profesorul nici nu apucă să își șteargă ochelarii aburiți; acțiunea blănoșilor îl luă complet prin surprindere. Primul lui instinct fu să alerge după ei, dar apoi se răzgândi. „Lasă că vin ei, ștrengarii, înapoi la mașină”, își spuse el.
— Stai, puștiule! Mistral gâfâia de mai-mai să își dea sufletul, blestemându-și în gând statura „impunătoare”. Sirocco, stai, nu intra! Anemo va apărea dintr-un moment într-unul! Nu intra, am spus!
Dar era prea târziu, Sirocco era deja înăuntrul peșterii. Trecuse ca o nălucă de intrarea joasă, care părea mai degrabă o adâncitură acoperită de vegetație într-un șanț de la marginea unui câmp.
— Zevzecule! strigă din urmă Mistral. Ce fac acum, Eol?
— Cum ce faci? Intrăm după el.
— Da, ție îți e ușor de zis, ești pasager!
— Nu te mai plânge! Aproape l-am ajuns!
Urmă o cursă nebună prin noroiul rece al peșterii, înțesat cu Dumnezeu știe ce vietăți mici și mișunătoare, prin coridoare înguste, pe urmele piciului portocaliu și neastâmpărat.
Și, în chiar momentul când credeau că l-au ajuns, când să pună gheara pe el, îl văzură pe Sirocco sărind la o înălțime considerabilă și prinzând pe cap Zgarda celor două ceruri din zbor, aidoma unui acrobat de circ.
În acea secundă, tavanul peșterii dezvălui din nou spectacolul aurorei boreale, urmat de fulgerul care lumină totul în jur.
În lumina aceea orbitoare, în urma săriturii înalte, Mistral și Eol din spate, alături de Anemo, care o ținea pe Remi în brațe de cealaltă parte, văzură aterizând un băiețel roșcat, gol-pușcă, de vreo trei anișori, la gâtul căruia, în toată splendoarea ei, strălucea Zgarda celor două ceruri.
Comentarii
Trimiteți un comentariu