Capitolul 4 Oglinzi de bronz și ochi de pisică

Tăcerea care se așternuse peste pajiștea din Cruachan era atât de densă, încât se auzea doar fâșâitul ierbii strivite sub picioarele goale ale miresei. Sute de perechi de ochi – verzi, albaștri, umbriți de foame și de uimire – treceau de la fularul modern al lui Sirocco la rochia de mătase a lui Remi. 

Marele Druid coborî încet sceptrul, iar buzele sale începură să se miște din nou, lăsând să curgă un șir de cuvinte gaelice, aspre și ritmate ca bătăile de tobă. 

Pentru Anemo, sunetele acelea erau doar un zgomot de fond bizar, lipsit de orice înțeles. Simți cum un fior de panică îi strânge gâtul. Era din nou singurul exclus. Se uită spre Remi și văzu cum ochii ei se măresc înțelegând totul instantaneu; la fel și Aeolus sau Mistral. Dinastia zgardei își făcea simțită prezența. Remi purtase acel obiect mistic timp de șase luni, pe vremea când fusese captivă în trupul de pisică, iar biologia ei absorbase magia. La el, însă, în ciuda tuturor zgârieturilor primite de bunăvoie în trecut, „superputerile” acestea refuzau să se prindă. Rațiunea lui de scriitor era o barieră prea rigidă pentru fluiditatea timpului.

Fără să mai stea pe gânduri, Anemo făcu un pas rapid în față și îl apucă pe Sirocco de umăr, chiar înainte ca piciul să o ia la fugă spre cercul de copii. 

În secunda în care degetele lui atinseră stofa fularului, circuitul mistic se închise. Zgomotul gutural din aer se transformă brusc într-o voce  clară și solemnă, care îi răsună direct în minte. 

Sirocco se întoarse pe jumătate, privindu-l de jos cu o mutriță poznașă și atotștiutoare.

— Ți-am zis eu, Anemo, șopti piciul, cu o inocență plină de umor. Degeaba te-ai lăsat zgâriat de domnișoara Remi. Fetița de la vecini e o „ea”, iar Ielele – sau Shee, cum le zic ăștia pe aici – sunt altfel. Magia lor se prinde doar de fete. La tine nu funcționează așa ușor. Ai noroc că mă ții de mână, altfel auzeai doar păsărele!

Anemo strânse din dinți, ignorând ironia piciului, și se concentră pe cuvintele Druidului care tocmai se traduceau prin atingerea băiatului:

„...Ați ieșit din adâncul Oweynagat, din Peștera Pisicilor, acolo unde doar umbrele neamului Shee au voie să calce. Vânturi în straie străine, aduceți voi pâinea făgăduită sau o nouă urgie peste Cruachan?”

În acel moment, bunicul mirelui făcu un pas în față, strângând pruncul la piept, și arăta cu un deget tremurător spre Mistral. Motanul negru păși înainte cu o demnitate aristocratică, ridicându-și coada ca un stindard. Era, fără îndoială, un motan impunător, masiv și cu o blană de un negru intens ce lucea în soarele primăvăratic. Însă, oricât încerca Mistral să pară o fiară mistică venită din Infern, silueta lui trăda o realitate mult mai pământeană: era pur și simplu gras. Burta lui rotundă, crescută în lunile de răsfăț modern, se legăna ușor la fiecare pas prin iarba înaltă.

În loc să bage spaima în localnici, apariția lui stârni mai degrabă un murmur de uimire amestecat cu o curiozitate copilărească. În această iarnă cumplită de foamete, în care până și câinii fortului aveau coastele la vedere, un animal atât de bine hrănit și de pufos era o anomalie absolută. Pentru celți, rotunjimea lui Mistral nu era un semn de slăbiciune, ci un miracol: o dovadă vie a abundenței. Dacă o pisică putea fi atât de grasă ieșind din peșteră, însemna că dincolo de porți se afla tărâmul unde hambarele nu se goleau niciodată.

— Este... Gardianul cel Negru, șopti mirele, punând mâna pe torcul de bronz de la gât. Priviți-l cum strălucește! Sănătatea lui înfruntă gerul care ne-a ucis vitele.

Remi făcu un pas în față, simțind cum pământul reavăn al Irlandei îi cere o reacție. Ea nu mai era pisică; scăpase în sfârșit de acea formă și redevenise femeie, însă amintirea captivității o făcea să tremure pe interior. Îi era groază ca această lume, saturată de o magie curată și fără perturbatori digitali, să nu o forțeze să se schimbe la loc. Spre deosebire de ea, Sirocco avea un avantaj uriaș: el se transformase direct în trecut, devenind un shapeshifter liber, care nu era prizonierul niciunei forme. El putea fi ghem de blană sau copil după bunul plac, navigând perfect între două realități.

Druidul își aținti ochii bătrâni asupra lui Remi, simțind ecoul zgardei pe care ea o purtase atâta timp.

— Tu, cea cu straie de mătase și picioare de lut, glăsui bătrânul, iar Anemo simți vibrația cuvintelor prin mâna lui Sirocco. Spune-ne, recunoști tu versurile profeției? Pășiți ca oaspeți sau ca stăpâni în fortul Reginei Medb?

Anemo o privi din profil pe Remi, simțind cum vechea lui gelozie literară primește o lovitură nouă. El, cel care trăia din cuvinte și povești scrise, era acum complet dependent de un copil de șapte ani pentru a înțelege realitatea, în timp ce Remi devenise puntea de legătură cu o întreagă civilizație mitologică. Trebuiau să joace inteligent. O singură greșeală, și tribul foametei putea transforma venerația în sacrificiu.