Capitolul 13: Porțile spre lumea de dincolo
Drumul spre peșteră se transforma rapid într-o adevărată bătălie cu elementele naturii. Ploaia măruntă cu care își începuseră vizitatorii noștri marșul „ritualic” spre peșteră creștea, se întețea la fiecare pas de parcă cerul ar fi decis să spele dintr-odată toate păcatele iernii care se tânguia la apus. Vântul sufla în perdele de apă rece ca gheața, ca și cum ar fi umflat pânzele unei corăbii rătăcite pe mare în cea mai nefastă zi.
Ținându-se strâns de mâini, Anemo și Remi înaintau aproape orbește, împotrivindu-se urgiei cu toată forța de care erau capabili.
Sub picioarele lor, pământul se dizolva pur și simplu. Solul negru și fertil al Cruachanului, bătătorit de sutele de picioare goale în timpul festivalului, devenise o mlaștină care voia să-i înghită pe de-a întregul pe toți, oameni sau animale.
Remi își încleștase degetele strâns în mâneca din lână a tunicii lui Anemo, folosindu-l ca pe o ancoră împotriva rafalelor. Se împiedica în hainele lungi și grele, tot mai grele cu fiecare pas. La un moment dat, se lovi de un obstacol, o vietate...
— Mistral! Iartă-mă!
Motanul cel negru încercase o vreme să păstreze mersul maiestuos și regal, maar, după primii cincizeci de metri, apa începu să formeze bălți care îi ajugeau până la gât și devenise complet inutil să scuture pe rând de noroiul rece și cleios câte o lăbuță, doar pentru a o cufunda înapoi în următoarea secundă.
„Până la urmă e de preferat un chat noir viu unuia mândru, dar mort!”, gândea el și, în momentul impactului cu pantoful lui Remi, strigă:
— Mă înec, Anemo! Fie-ți milă!
Fără să mai aștepte un protest, Anemo îl înșfăcă de blana de pe spinare, apoi îi ajustă poziția din mers, așezându-l sub mantia lui, exact în dreapta marsupiului-rucsac în care Sirocco părea că tocmai se trezește, și îl strânse la piept ca pe un copil.
— Mulțumesc, amice, ești eroul nostru!, mai spuse Mistral și își lipi botul de gâtul cald al scriitorului.
Eol, care fusese plasat strategic pe umărul lui Remi, se transformase într-o broșă vie, foarte bine înfiptă în țesătura de lână aspră, având drept scut împotriva urgiei chiar părul lung al scriitoarei, care era mai călduros chiar decât pelerina primită de la Eithne.
— Nu mai avem mult, Anemo! Trebuie să reziști, tu ești fortăreața noastră!, strigă Remi.
Cu adevărat, Anemo devenise o fortăreață de carne și blană. Îl purta pe Sirocco, ce tocmai se trezise scâncind, în rucsacul-marsupiu verde, îl strângea lângă el pe Mistral, ud și greu, și cu toate acestea continua să fie o pavăză umană pentru Remi. Nu se gândea acum nici la durerea pe care o simțea în tot corpul, nici la ochii care îi ardeau de la rafalele ce-i măturau pieziș fața; în minte și pe retină își fixase o singură imagine: intrarea în peșteră.
Doar că, în momentul în care în cele din urmă au ajuns, intrarea în peșteră nu mai arăta deloc cum o știau ei.
Stihiile naturii o transformaseră într-o imagine dezolantă, postapocaliptică, ca o adevărată poartă spre iad.
Ofrandele lăsate de celți la gura peșterii sacre cu ocazia Alban Eilir-ului erau acum cu totul înecate. Ouăle de rață sălbatică, vopsite în galben, pluteau fără țintă în vârtejurile maronii sau erau izbite de stânci. Grăunțele de grâne care fuseseră împrăștiate în speranța unei recolte bogate și cununile împletite din crenguțe de salcie erau amestecate de-a valma cu noroi și cu apă înspumată.
Anemo se opri chiar în fața intrării, ridică ochii spre cer, apoi privi peștera dinăuntrul căreia părea să se audă o altă urgie și, din senin, i se păru că aude vocea tatălui său, profesorul Simoon:
„Atenție, copii! Peștera Pisicilor devine o capcană mortală! Nu intrați sub nicio formă, este deja inundată!”
— Nu, nu e ce trebuie! Îmi pare rău, Remi, blănoșilor, ne întoarcem în fort.
Mistral, mai mult mort decât viu, își dezlipi fața blănoasă de pe gâtul lui Anemo și aruncă o privire peste umăr spre peșteră.
— Mon Dieu! Cred că e mai înțelept să votăm cum vrea piciul deocamdată... Noroc că niciun ochi celtic nu a rămas să urmărească ce fel de ritualuri și rugăciuni facem noi în peșteră.
Remi îl cuprinse pe Anemo și, odată cu el, și pe blănoși într-o îmbrățișare scurtă, trase aer în piept și, ignorând șiroaiele de apă care se transformaseră în torente chiar pe fețele lor, spuse:
— Hai, cu curaj, mai avem o rundă... una mai scurtă. Ce noroc pe noi că flesch-ul nostru e doar la o aruncătură de băț!
— Da, și spre norocul nostru, suntem așteptați la o cină!, adăugă Anemo, și fortăreața bizară se puse din nou în mișcare.
***
Drumul înapoi până la casa cea rotundă de oaspeți fu la fel de anevoios, doar că acum nu mai luptau cu încrâncenare să ajungă. Dacă până la gura peșterii veniseră cu vântul mai mult din față, acum părea că vântul îi împinge spre adăpost. De parcă stihiile i-ar fi vrut departe de peșteră.
Se însera și pe lângă case apăruseră sporadic torțe de pin de turbă, îmbibate cu rășină.
Flăcările lor roșiatice, animate pe zidurile fortului în bătaia vântului, creaseră un joc de lumini și umbre parcă anume puse în scenă pentru ei.
— Căsuța noastră!, strigă Anemo cu ultimele puteri, când se aflau la doar trei pași de flesch-ul în care erau găzduți.
Lângă ușa masivă îi aștepta Eithne, cu o torță în mână.
— Ai venit pentru invitația la cină?, întrebă Remi, în vreme ce se străduia să își recapete echilibrul și demnitatea de Morrigan.
Comentarii
Trimiteți un comentariu