Capitolul 13: Porțile spre lumea de dincolo
Drumul spre peșteră se transforma rapid într-o adevărată bătălie cu elementele naturii. Ploaia măruntă cu care își începuseră vizitatorii noștri marșul "ritualic" spre peșteră creștea, se inteţea la fiecare pas de parcă cerul celtic ar fi decis să spele dintr-odată toate păcatele iernii care se tânguia la apus. Vântul sufla în perdele de apă rece ca gheața ca si cum ar fi umflat pânzele unei corăbii rătăcite pe mare in cea mai nefastă zi .
Ținându-se strâns de mâini Anemo și Remi înaintau aproape orbește înfruntând urgia care venea din toate părțile cu puteri de care nu se credeau în stare.
Sub picioarele lor, pământul se dizolva pur și simplu. Solul negru și fertil al Cruachanului, bătătorit de sutele de picioare goale în timpul festivalului, devenise o mlaștină care voia să-i înghită pe de-a întregul pe toți, oameni sau animale .
Remi își încleștase degetele strâns în mâneca din lână a tunicii lui Anemo, folosindu-l ca pe o ancoră împotriva rafalelor .Se împiedica în hainele lungi și grele, tot mai grele cu fiecare pas .La un moment dat se doamnă de un obstacol, o vietate...
—Mistal ! Iartă-mă!
Motanul cel negru încercase o vreme să păstreze mersul maiestuos și regal dar ,după primii cincizeci de metri apa începu să formeze bălți care îi ajungeu până-gât și devenise complet inutil să scuture pe rând de noroiul rece și cleios câte o lăbuță, doar pentru a o cufunda înampoi in urmatoarea secundă.
"Până la urmă e de preferat un chat noir viu ,unuia mândru dar mort! " gandi el și în momentul impactului cu pantoful lui Remi strigă :
—Mă înec, Anemo ! Fie-ți milă!
Fără să mai aștepte un protest, Anemo îl înșfăcă de blana de pe spinare apoi îi ajustă poziția din mers , așezându-l sub mantia lui, exact in dreapta marsupiului-rucsac în care Sirocco părea că tocmai se trezește și îl strânse la piept ca pe un copil.
—Mulțumesc, amice , ești eroul nostru ! mai spuse Mistral și își lipi botul de gâtul cald al scriitorului.
Eol care fusese plasat strategic pe umărul lui Remi se transformase într-o broșă vie foarte bine înfiptă în țesătura de lână aspră , având drept scut împotriva urgiei chiar parul lung al scriitoarei care era mai călduros chiar decât pelerina primită de la Eithne.
–Nu mai avem mult, Anemo ! Trebuie să reziști, tu ești fortăreața noastră, strigă Remi.
Cu adevărat Anemo devenise o fortăreață de carne și blană. Îl purta pe Sirocco care tocmai se trezise scâncind, în rucsacul marsupiu verde, strâns lângă el pe Mistal ud și greu și cu toate astea continua să fie o pavăză umană pentru Remi. Nu se gândea acum nici la durerea pe care o simțea in tot corpul nici la ochii care ardeau de la rafalele ce-i măturat pieziș față, în minte și pe retină își fixase o singură imagine, intrarea în peșteră.
Doar că în momentul în care în cele din urmă au ajuns, intrarea în peșteră nu mai arăta deloc cum o știau ei.
Stihiile naturii o transformaseră într-o imagine dezolantă, postapocaliotică, ca o adevărată poartă spre iad.
Ofrandele lăsate de celți la gura peșterii sacre cu ocazia Alban Eilir-ului, erau acum cu totul înecate . Ouăle de rață sălbatică, vopsite în galben, pluteau fără țintă în vârtejurile maronii sau erau izbite de stânci. Grăunțele de grâne care fuseseră împrăștiate în speranța unei recolte bogate și cununie împletite din crenguțe de salcie erau amestecate de-a valma cu noroi și cu apă înspumată .
Anemo se opri chiar în fața întrării , ridică ochii spre cer apoi privi peștera dinăuntrul căreia părea să se audă o altă urgie și din senin i se păru că aude vocea tatălui său, profesorul Simoon:
„Atenție, copii ! Peștera Pisicilor devine o capcană mortală! Nu întrați sub nicio formă ,este deja inundată!"
—Nu, nu e ce trebuie ! Îmi pare rău Remi, blănoși, ne întoarcem în fort .
Mistral, mai mult mort decât viu își dezlipi fața blănoasă de pe gâtul lui Anemo și aruncă o privire peste umăr spre peșteră.
—Mon Dieu! Cred că e mai înțelept să votăm cum vrea piciul deocamdată...noroc că niciun ochi Celtic nu a rămas să urmărească ce fel de ritualuri și rugăciuni facem noi în peșteră.
Remi îl cuprinse pe Anemo și odată cu el și pe blănoși într-o îmbrățișare scurtă, trase aer in piept și ignorând șiroaiele de apă care se transformaseră în torente chiar pe fețele lor spuse:
—Hai, cu curaj ,mai avem o rundă ...una mai scurtă. Ce noroc pe noi că flesch- ul nostru e doar la o aruncatură de băț !
—Da și spre norocul nostru ne așteaptă o cină! adăugă Anemo și fortăreața bizară se puse din nou în mișcare.
Comentarii
Trimiteți un comentariu