Capitolul 12. Bandruid

Nu era loc de fofilare. Oricât ar fi încercat să se strecoare în afara mulțimii, cei cinci vizitatori deveniseră parte organică a unui festival lent și bizar.

Se mutaseră cu mulțimea mai spre centrul fortului unde fusese aprins un foc imens și lumea continua să vină și să aducă ofrande.

—Cred că știu ce se întâmplă, șopti Eol la urechea lui Remi, fiindcă acum era plasat strategic pe umărul ei drept, încercând să fie de ajutor cu toate cunoștințele lui. Ne aflăm probabil în preajma echinocțiului de primăvară.

Mistral, care avea auzul fin și urechile ciulite, auzi concluzia șoricelului și sări imediat să îl contrazică:

—Fugi măi de-aici! Ieri, ba nu, alaltăieri, în timpul solstițiului de iarnă am intrat în peșteră alergând ca nebunul după zăpăcitul de Sirocco și azi e deja echinocțiul de primăvară? Cum ai dedus asta?

—Privește acolo departe pe stâncă!

—Desigur, acum te dai mare că te afli la înălțime și eu am rămas ca un cotoi maidanez cu botul în noroi... Nu văd nimic de mulțime, deșteptule!

—Șș, nu vă certați! interveni Anemo. Trebuie să ne jucăm rolurile până la capăt. Pe stâncă se află un foc, la fel de mare ca ăsta. Cred că are dreptate Eol, am citit și eu despre Alban Eilir... așa numeau ei Echinocțiul de primăvară. Ai uitat că ieri ne-am mirat cu toții că e primăvară? Înseamnă Lumina Pământului.

—Perfect credibil! adăugă Remi cu voce joasă. Și eu am citit și se simte în aer miros de plante aromatice. Vor să curețe fortul de aerul bolnav al iernii. Faptul că ne aflăm și noi aici le dă probabil un plus de speranță... Am dreptate, Eol?

—Ai perfectă dreptate, Remi, aprobă Eol, agitându-și mustățile subțiri și fixând cu privirea siluetele întunecate ce se profilau pe stâncă. Fumul ăsta nu e doar pentru atmosferă. Celții cred că cimbrișorul și pătlagina arsă au puterea de a goni spiritele iernii care aduc boala la plămâni, acele entități rele pe care druizii le numesc bricht. Iar dacă ne privesc ca pe un semn de speranță... ei bine, ar fi mai bine să nu-i dezamăgim.

—Speranță sau nu, mie mirosul ăsta de ierburi arse îmi mută nasul, pufni Mistral, scuturându-și o lăbuță plină de noroi. Și, zău așa, dacă tot e primăvară, de ce pământul ăsta e înghețat de-a dreptul?

—Pentru că e abia începutul, Mistral, îi reaminti Anemo, făcându-le semn tuturor să înainteze spre foc prin culoarul care se formase în mulțime.

Sirocco adormise în rucsacul marsupiu și în timpul ăsta se transformase din nou în pisoi...cu mustățile lui de ață dublate de mustățile lăsate de ciocolată. 

—Ăsta micu ' doarme fără griji șopti Remi strângându-l pe Anemo de mână. Poate avem norocul și se trezește abia acasă. 

—Dar cum ne strecurăm? întrebă printre dinți Anemo, vizibil îngrijorat. 

—Las pe mine ! Doar sunt The Morrigan. 

Mulțimea devenea tot mai densă pe măsură ce se apropiau de vatra centrală a fortului. Căldura focului uriaș, hrănit cu bușteni grei de stejar și mesteacăn sacru, le izbi fețele, împrăștiind scântei mari spre cer. Atmosfera era încărcată de un murmur colectiv, un descântec monoton bolborosit de bătrânii care vegheau flăcările. 

Fete tinere, cu părul despletit și ghirlande din crenguțe de salcie pe cap, pășeau desculțe prin noroiul reavăn, așezând la baza focului ouă de rață sălbatică vopsite rudimentar în galben cu coajă de ceapă. Altele stropeau pământul cu apă de izvor adusă în zori din vase de lut, în timp ce bătrâni gârboviți, cu șorțuri din piele de cerb, aruncau în flăcări ultimele mănunchiuri de secară și ovăz salvate din hambare.

—Ce fac fetele alea ? întrebă Mistral nedumerit. Și moșii ăia garboviți risipesc granițele...

—Vor să cumpere bunăvoința pământului,  Mistral !  

—Priviți acolo ! șopti Remi indicând cu bărbia dincolo de paravanul de flăcări și valurile de fum care păreau că dansează în bătaia ușoară a vântului. 

Marele Druid in veșmintele lui lungi și albe, cel pe care doar ce-l văzuseră cu o zi în urmă era acum însoțit de o femeie Druid (Bandruid).

Veștmintele ei erau de asemenea lungi și albe strânse în jurul taliei de o curea lată de piele pe care atârnau amulete  din dinți de lup și bucăți șlefuite de chihlimbar. Părul ei

lung, foarte lung avea o culoare neobișnuită , un gri metalic cum numai în saloanele timpurilor moderne putea fi imaginat. Pe chipul ei fără vârstă se citea o încrâncenare amestecată cu grijă. 

Femeia druid își puse toiagul din lemn alb de mesteacăn mai întâi pe unul din umerii ei lați precum cei ai razboinicilor bărbați apoi de pământul reavăn abia atingând firul ierbii și cu o  voce  pătrunzătoare care venea parcă de peste tot fără a fi strigată își începu incantația mistică: 

 

—Eu sunt valul ce vine 

Eu sunt vântul ce seceră

Pădure bătrână si puiet 

Deopotrivă 

Căci cine știe înțelepciunea stejarului

Și cruzimea rugului mai bine ca mine

Eu 

Vocea femeii druid părea că urcă și coboară în valuri acompaniată de zornăitul amuletelor atârnate de cureaua de piele din jurul taliei și de bătaia ritmică în pământ a Marelui Druid cu toiagul lui masiv din lemn de stejar. Un fior păru că înghețată văpaia focului și străbate fiecare suflet din mulțime chiar și pe cele ale celor cinci vizitatori care își aminteau tot mai puțin de ce se află acolo.Dar vocea continua din ce in ce mai pătrunzătoare:

—Eu aduc primăvară și dintele lumii de-apoi 

Jertfă crudă pământului 

Baie de sânge Fierului

Eu

Cine știe înțelepciunea alunului

Și premoniția salciei mai bine ca mine 

Eu

Eu sunt ploaia ce vine 

Și lumina ce străbate desișuri

Eu

Căci cine știe puterea scorușului

Mai bine ca mine  

Eu

—Mă ia cu frig , Anemo ! Dacă nu plecăm cât mai repede de aici vor afla că nu suntem zei ,strigă Remi în urechea lui Anemo .

Spre norocul lor, distanța dintre ei, " zeii din peșteră "și  mulțime se păstrase, iar Sirocco dormea in continuare dus în rucsacul marsupiu de culoare verde pe care Anemo îl ținea strâns pe pieptul lui .

Imediat ce incantația femeii druid se opri lăsând loc liniștii, începu o ploaie măruntă 

Câțiva nori strânși deasupra fortului începură o ploaie măruntă când,  împinsă parcă de un resort, Remi își drese vocea ,ridică mai întâi o mână deasupra capului apoi bagă două degete in gură și slobozi un fluierat prelung și sonor care atrase toate  privirile.

—Ma belle, zici că ai înghițit fluierul lui Noel .Ce-a fost asta ? Întrebă Mistral urcându-se pe pantofii lui Anemo. 

Dar Remi își drese vocea și începu ca și cum ea chiar ar fi fost The Morrigan:

—Popor al Cruachanului !

Pentru a trece cu bine peste năpasta ce vine

Eu mamă a războiului

Și a pământului de acici 

Și de-apoi

Regina fantomă 

Schimbătoare de gânduri 

Și aducătoare de cețuri și ploi

 Rugă rasei mele

  Tuatha Dé Danann 

Și rugă pământului 

În adâncul  Oweynagat 

Rugă 

Jertfă de sine

Cu alaiul meu 

Am să fac ! 

—Acum e momentul ! Să mergem ! 

Ca și cum ar fi îndeplinit un ceremonial sacru cei cinci vizitatori porniră în șir indian în direcția peșterii în vreme ce ploaia se intețea trimițând oamenii la casele lor .