Dincolo de oglinzi capitolul 2

 Capitolul 2 Profeția


În al doilea an de când Căpetenia Medb își legase carul de luptă ferecat în fier de destinele oamenilor din Cruachan fusese o iarnă lungă și friguroasă. Una dintre cele mai aspre pe care bătrânii din Rathcroghan și le aminteau. Zăpada acoperise dealurile luni în șir, iar gerul tăios înghețase până și malurile râului Suck. Hambarele erau aproape goale. În aceste ultime luni de foamete, fiecare bucățică de hrană era drămuită cu grijă.

Dar acum era soare, un cer albastru, senin, parcă pictat anume pentru o zi de sărbătoare îndemna pământul să respire din nou.

Cercul solar nu mai era rece, căldura lui topea ultimele urme de gheață și, cât vedeai cu ochii pe câmp, în păduri și pe dealuri, era de fapt o promisiune nouă de viață.

Deasupra marelui fort circular din bușteni, fumul alb al focurilor sacre se ridica leneș în văzduh, mirosind a ierburi uscate și a lemn de tisa. Oamenii nu se mai gândeau la foame, își îmbrăcaseră cele mai bune haine peste trupurile subțiate de iarnă și se bucurau din tot sufletul pentru tinerii care își uneau acum destinele sub cerul senin. Era zi de nuntă, de sărbătoare.

Nuntașii, îmbrăcați în mantiile lor cele mai bune din lână aspră și tunici colorate, se prinseseră într-o horă imensă pe pajiștea verde. Râsetele zgomotoase umpleau aerul. Tinerii scuturau în ritmul dansului mici clopoței din bronz și fier bătut, al căror zăngănit cristalin trebuia să alunge spiritele iernii și să aducă noroc tinerei familii. Tinerii dansau îmbujorați și plini de viață în centrul horei, sub privirile părintești ale bătrânilor.

Puțin mai încolo, pe marginea pajiștii, copiii mai mărișori își dăduseră și ei mâinile, prinși într-o cercuri doar al lor. Cu mantiile fluturând și obrajii rumeniți de alergătură, cei mici imitau cu sfințenie pașii și gesturile grave ale adulților.

Chiuiau în ritmul tobelor bodhrán și se înclinau cu o solemnitate hazlie, sub privirile mândre ale mamelor. Râsetele lor subțiri se amestecau cu freamătul locului și cu ciripitul păsărilor, devenind parte integrală a vestitorilor primăverii.

Mireasa pășea în iarbă cu picioarele goale, lăsând trena rochiei de in alb să se murdărească ușor de pământ. Pielea ei era albă, nefiresc de albă, iar obrajii subțiri păreau că reflectă culoarea din părul ei roșu ca o văpaie, ce cobora pe umeri și pe spate în valuri, de sub coroana de narcise galbene și albe.

Mirele, ușor uscățiv, dar nu firav, ci din contră, bine clădit, cu o osatură masivă și puternică, era o stâncă lângă ea. Torcul de bronz care strălucea jucăuș la gâtul lui în lumina soarelui și pelerina verde prinsă pe umărul drept cu o broșă imensă îl prindeau foarte bine, scoțând în evidență părul castaniu și barba de aceeași culoare.

Era o nuntă pe viață, nu din acelea de probă care durează un an și o zi. Tinerii care azi își legau destinele tocmai încheiaseră cu bine acea căsătorie de probă, iar acum, prinși în horă, se sorbeau din priviri fericiți. Aruncau amândoi ochiade pruncului lor de trei luni, ținut în brațe cu mândrie și grijă de bunicul patern.

Muzica era plină de energie. Doi bărbați cu părul strâns în cozi lungi suflau cu toată forța în instrumentele numite carnyx — trâmbițe uriașe din bronz care se terminau cu o gură metalică de mistreț. Sunetul lor grav, ca un răget de fiară, se îmbina perfect cu bătăile ritmice pe tobele bodhrán și cu acordurile cristaline ale unei harfe mici.

Ca la un semn, Marele Druid al satului ridică în aer sceptrul de lemn și se făcu liniște. Mantia lui de zăpadă, pletele albe și barba la fel de albă care cobora până la brâul de piele îi confereau o autoritate de necontestat. Cu o voce pătrunzătoare fără a fi strigată din toți rărunchii, pe un ton sacadat și parcă hipnotic, bătrânul druid își lăsă versurile profetice să pătrundă mulțimea:

Două din focul din soare
Trei din frig și din ploaie
Vânturi vin în straie străine din adâncuri
Din neguri din mâine și ieri
Când foamea ne-ncearcă
Să găsească alinări
Trei din frig și din verde
Două din nisip ce se pierde
Vânturi vin din ieri și din mâine
Să stingă ura și foamea cu pâine

Ritmic, apăsat, versurile se repetau parcă anume pentru a fi memorate de toată mulțimea.

***

Exact în acele momente, chemați parcă de versurile profetice ale druidului Anemo, Remi și blănoșii ieșeau din peștera Pisicilor într-o realitate greu de acceptat.

Mai întâi, cu brațele scut între ochii lor și lumina soarelui, nici nu băgară de seamă mulțimea colorată strânsă în spatele lor, deasupra peșterii, la o aruncătură de piatră.

Anemo măsură drumul îngust de pământ noroios în care se imprimaseră urme de care și de vite și întrebă total dezorientat:
— Unde e mașina? Tata... unde e jeepul lui tata?

Eol, cel mai cerebral dintre ei, era la fel de nedumerit.
— L-am lăsat pe profesor lângă jeepul lui chiar la intrare, lângă turnichet... Unde-i turnichetul? Și... și gardul?

— Poate s-a mutat mai încolo din cauza poleiului, spuse Remi, privind pajiștea din jur, dar imediat realiză că era total aiurea ceea ce spunea, fiindcă nu era nici urmă de polei sau de iarnă.

Doar iarba verde nu i-ar fi mirat, fiindcă pe insulă e ceva obișnuit să fie verde tot anul, însă lumina în miez de noapte le dădea toată logica peste cap, iar aerul acela atât de primăvăratic... era prea primăvăratic pentru luna decembrie.

Sirocco sări pur și simplu din brațele lui Anemo și... când să atingă pământul, nu mai era un copil, ci ghemul de blană roșcat și naiv pe care-l știau cu toții.

Remi avu instant un deja-vu. I se părea că-l vede pe micuțul Khamsin, care se transforma din pisoi în copil și din copil în pisoi după bunul lui plac, în Amarna, pe vremea când nu existau perturbatori digitali în atmosferă și magia era mai liberă să se întâmple.

— Sirocco! strigă ea, cum ai făcut asta?
— Ai văzut, domnișoara Remi? — dintr-o săritură, pisoiul redeveni copil. — Învăț tot mai multe pe zi ce trece! strigă el plin de entuziasm și o luă la fugă spre mulțimea ce părea că îi așteaptă.

— Anemo, blănoșii... — Remi se sprijini de brațul lui Anemo, oprindu-l să pornească imediat în urmărirea piciului. — Nu suntem în timpul nostru, ci în trecut, într-o perioadă fără tehnologie.

— Mon Dieu, ma chérie! Ce tot spui tu acolo? Să mergem să întrebăm mulțimea aceea colorată. O fi vreun festival local, ceva, și profesorul o fi fost nevoit să mute mașina. Mai bine sună-l, Anemo!

Anemo duse instinctiv mâna la buzunarul gecii, dar degetele lui înghețară pe ecranul rece al smartphone-ului. Nu era niciun semnal. Nici măcar o liniuță. Ecranul electronic părea un obiect mort, o bucată absurdă de sticlă neagră într-o lume care respira prin alte forces.

În acest timp, micul Sirocco, redevenit băiețel și fluturând fularul roșu cu negru ca pe o pelerină de erou, trecuse deja creasta dâmbului de calcar.

Apariția piciului roșcat, urmat de o femeie desculță în rochie de mătase foșnitoare, un bărbat cu o lanternă uriașă în mână, un motan negru impunător și un șoricel, tăie instantaneu respirația mulțimii.

Doar Marele Druid, rămas cu sceptrul ridicat în aer, continuă incantația sacadată:
— Două din focul din soare! — și făcu câțiva pași, arătând cu toiagul lui sacru înspre Remi și Anemo. Se opri strategic și, mutându-și atenția spre Mistral și Eol, continuă: — Trei din frig și din ploaie.

Călătorii noștri se simțeau atrași fără voie înspre mulțimea colorată, în vreme ce vocea druidului continuă cu răbdare:
— Vânturi vin în straie străine din adâncuri
Din neguri din mâine și ieri
Când foamea ne-ncearcă
Să găsească alinări
Trei din frig și din verde
Două din nisip ce se pierde
Vânturi vin din ieri și din mâine
Să stingă ura și foamea cu pâine

— Ei sunt... șopti tatăl mirelui, strângând pruncul la piept și făcânduși un semn de protecție antic. Vânturile... Straiele străine.

Remi simți cum pământul reavăn al Irlandei din Epoca Fierului îi strânge degetele goale. Îl privi pe druid, apoi pe mireasa cu părul de foc și realiză că, la fel ca în Amarna, se aflau într-un nod sacru al timpului. Harta astrologică a Reginei Tiye nu mințise: porțile erau deschise, iar ei deveniseră, fără voia lor, răspunsul la foamea și rugăciunile acestui trib.

Anemo făcu un pas în față, strângând instinctiv în mână obiectele inutile ale prezentului lor, în timp ce sute de priviri uluite se pironiră asupra lor.

Comentarii