Oglinda Celtică capitolul 1

 Capitolul 1: În căutarea luminii

Spectacolul aurorei boreale se stinse și fulgerul albastru la fel, lăsând în urmă o întunecime densă. Atât de densă, încât părea palpabilă. Aerul din peșteră mirosea greu, a ozon, a piatră arsă și a mâl. 

Remi reuși să coboare din brațele lui Anemo. Rochia ei lungă de mătase foșnitoare părea s-o încurce acum. Își simțea picioarele nesigure pe pământul umed și realiză că este încălțată exact cum era la momentul transformării ei în pisică, în timpul solstițiului de vară: într-o pereche de sandale negre cu tocuri de nouă centimetri. 

— Asta mai lipsea! exclamă ea, dezechilibrându-se ușor și lovindu-se pe întuneric de Anemo. 

— Remi, ești bine? întrebă acesta, panicat deja. 

— Mă țin de tine puțin, nu te speria! răspunse Remi, descălțând sandalele cu o dexteritate ieșită din comun. În timp ce pășea cu picioarele goale pe podeaua rece și umedă a peșterii, continuă cu o naturalețe la care nu te-ai fi așteptat în asemenea împrejurări: Ce mai ai în rucsac, Anemo? 

— Ce să am? Te-am avut pe tine în marsupiu! răspunse Anemo, cu vocea răgușită de emoție și sperietură. 

— Nu în marsupiu, în rucsacul de spate! Îți simt rucsacul când te ating. Ai o lanternă? Folosește-o odată! 

Anemo pufni și se auzi sunetul fermoarelor desfăcute în grabă. Degetele lui pipăiau febril prin întuneric, printre haine groase și obiecte uitate.

Din bezna adâncă a peșterii, se auzi un miorlăit lung, profund jignit și plin de reproș. Era Mistral.

— Ah, mon Dieu! Asta este complet ridicol! mormăi motanul negru, exersându-și văzul nocturn cu ochii dilatați, scânteind verde în întuneric. Am văzut o pisică albă transformându-se în Remi și pe zevzecul de Sirocco transformat într-un pui de om, iar acum stăm în noroi, pe întuneric, ca niște barbari? Nimeni nu se gândește la siesta mea? C'est une catastrophe! Blana mea e compromisă acum! Trebuia să rămân în mașină și să aștept. 

Remi pufni în râs prin întuneric. Anemo încremeni cu mâna pe fundul rucsacului.

— Remi? De ce râzi? Și ce a fost miorlăitul ăla ciudat? Am văzut cumva blănoșii? Era Mistral? 

El, după cum deja știm, nu putea înțelege limbajul animalelor decât dacă atingea fizic Zgarda celor două ceruri. Însă Remi, abia revenită în corpul ei, păstrase acea conexiune mistică. Ea îl înțelegea perfect pe Mistral.

— Îți spun imediat ce găsești lanterna, Anemo, zâmbi Remi în întuneric, auzind cum Mistral continua să pufăie aristocratic undeva pe lângă picioarele lor. Caută mai repede!

— Stai, stai așa... caut, dar răspunde la întrebare! Chiar i-am văzut pe blănoși înainte să se stinguă lumina? Și... am văzut cumva un copil? 

Se opri o clipă, simțind lanterna lungă, cilindrică, aflată chiar pe fundul rucsacului, printre o mie de lucruri mai mult sau mai puțin utile îndesate de el înainte de saltul în Oglinda Timpului din Cairo. 

— Nu se poate, nu-i așa? Cred că sunt complet dezorientat de călătoria asta instantă. Abia aștept să ieșim de aici, să urcăm în jeepul lui tata și să mergem odată acasă, la căldură...

Un clic metalic răsună în liniștea de obsidian a peșterii și din mâna lui Anemo țâșni o lumină albă, puternică, dezvăluind realitatea atât de greu de crezut chiar și pentru cei doi scriitori pe vremuri rivali, care, nu-i așa, trecuseră deja prin numeroase încercări împreună.

Anemo plimbă fasciculul lanternei pe pereții umezi și rămase pur și simplu fără glas. 

În fața lui, Mistral stătea îmbufnat pe o stâncă plată, cu blana neagră plină de praf de calcar. Chiar pe creștetul lui, ridicat în două lăbuțe și clipind des din cauza luminii, se afla șoricelul Eol. Dar adevăratul șoc era băiețelul roșcat, gol-pușcă.

Da, nu era o iluzie de tip Fata-Morgana. În fața lor, chiar la jumătatea distanței dintre ei și Mistral, se afla un băiețel de trei-four ani, cu părul portocaliu ciufulit, având la gât Zgarda celor două ceruri. Copilul clipi senin din ochișorii lui rotunzi și verzi și întrebă cu o voce dulce, peltică:

— Anemo? Domnișoara Remi? Noi a-am venit să vă luăm acasă. Eu... am prins zgarda! Ați văzut ce ssăritură „sspectaculoasă” am făcut? Nici măcar Mistral, care e atât de „clasat”, n-ar fi reușit un salt mai supel! 

— Piciule, acum ești pui de om, dar tot obraznic și prostuț ai rămas! îl certă Mistral. Să nu crezi că nu pot să îți dau o scatoalcă! Îl auzi, Eol? A trebuit el să prindă zgarda! 

Anemo scăpă aproape lanterna din mână. Se prăbuși în genunchi, cu ochii măriți de uimire.

— Dar... dar acum ai devenit un băiețel, Sirocco! îngăimă el, trecându-și o mână prin păr, complet zăpăcit. Chiar trebuia să prinzi zgarda? 

În loc să se sperie, Sirocco zâmbi mândru și luă poziția de drepți, scoțând pieptul în față, deși începuse să tremure puțin de frig.

Remi reacționă prima. Îngenunche lângă el și îl luă ocrotitoare în brațe, lăsând mătasea ei verde să-i țină de cald.

Între timp, Anemo cotrobăi din nou febril în rucsacul de spate și scoase un fular mare, interminabil, în carouri roșii și negre, încropindu-i puștiului o adevărată ținută care cumva îi acoperea goliciunea, dar și partea de sus a corpului. Securiză totul cu două clipsuri din părul lui Remi.

— Ești gata, piciule, te-am îmbrăcat. 

Micul Sirocco își privi degetele noi de la mâini, apoi ridică ochii spre Anemo și se prinse de el, cerându-se în brațe. 

— Cât e ora, Anemo? întrebă Remi, amintindu-și momentul propriei transformări în pisică. 

— Au trecut două minute de miezul nopții, răspunse Anemo, încruntându-se. De ce întrebi? adăugă acesta după ce consultă ceasul electronic pe care îl avea la încheietura mâinii stângi. 

— Acum ne-am ales cu un copil pentru următoarele trei luni... cel puțin. 

— Ma chérie, asta nu e atât de grav! se trezi Mistral vorbind. Vă exersați și voi abilitățile de părinți și între timp ne dați o pauză mie și lui Eol de la educația piciului. Că, fără supărare, ne-a mâncat urechile până acum. Nu-i așa, Eol? 

***

Pe măsură ce înaintau spre ieșire, peștera Oweynagat părea să se schimbe sub pașii lor. Coridoarele strâmte din calcar, prin care abia se târâseră blănoșii cu câteva minute în urmă, deveneau brusc mai largi și mai înalte. Tavanul nu mai apăsa amenințător deasupra capetelor lor.

— Parcă s-a mărit peștera, mormăi Anemo, plimbând lumina lanternei pe pereți. Știu, noi nu am mai fost niciodată fizic aici, dar... spune și tu, Remi? Așa arăta peștera în imaginile pe care noi ni le imprimam pe retină? 

— Ai dreptate, imaginile nu se potrivesc deloc, dar... e peștera noastră, altfel nu ne-am fi întâlnit cu blănoșii! răspunse Remi în timp ce pășea cu grijă în urma lui Anemo, ținându-și poalele rochiei ridicate cu o mână și sandalele în cealaltă. 

— Mon Dieu, Anemo are dreptate, ma chérie, locul nu arăta așa când noi am intrat. E adevărat că alergam cu sufletul mai să-mi iasă pe ochi și pe gură să îl prindem pe pici, dar... e mult mai uscat și mai cald.

— Ieșirea e mult mai largă, observă Eol, arătând cu boticul mustăcios spre o deschizătură uriașă prin care pătrundea o lumină albă, orbitoare. 

Pășiră cu grijă, mai întâi Anemo cu piciul în brațe, apoi Remi și, în cele din urmă, Mistral, avându-l pe Eol ancorat bine în blana lui neagră și deasă, afară pe iarba verde și crudă. 

— Cum să fie lumină deja? Ne aflăm în plină noapte, abia de vreo zece minute am trecut de miezul nopții! Ce e asta, Eol? întrebă Remi, orbită complet de lumina soarelui.

— Îhî, știu. Și nici nu e frig, parcă nici n-ar fi iarnă, răspunse Eol, căutând undeva în propria bază de date o explicație logică la tot ceea ce trăiau ei în acel moment. 

Din reflex, închiseră ochii aproape complet, privind cu ochii mijiți la semnele vizibile de primăvară care erau de fapt o adevărată încântare pentru toate simțurile, mai puțin pentru cel de-al șaselea simț, care suna obsesiv clopoțelul de panică.