Capitolul 27: Regina a murit
În seara zilei de duminică, unsprezece octombrie, casa Shehrazadei părea brusc neîncăpătoare, plină de oameni adunați pentru un singur scop: repararea Oglinzii Timpului și salvarea lui Demir. Atmosfera era tensionată. Cele șapte pisici se mișcau ca niște umbre prin colțurile odăii pentru a curăța energia negativă, în timp ce doctorul Hazem El-Amin monitoriza atent starea gemenilor și a lui Remi. Alături de ei, Omar, cel mai proaspăt alăturat grupului, și Anemo asistau tăcuți la ritualul deja cunoscut al legării cu sfoară îmbibată în rășină de cedru.
— Noi vom fi ancora pentru Remi și pentru gemeni, îi șopti Anemo la ureche lui Omar.
Shehrazad potrivi ceasul în formă de broască țestoasă și se întoarse spre Samir și Remi, cu o voce moale, dar fermă:
— Aveți șaptezeci de minute. Încercați să-mi aduceți băiatul înapoi. Doctorul Hazem spune că, dacă nu reușim acum, va trebui să așteptăm încă două săptămâni până la următoarea ședință.
În corpul ei de pisică albă, Remi simți un fior rece pe șira spinării. „Timpul se scurge prea repede”, se gândi ea, cuprinsă de panică. „Dacă nu reușesc să ajung la timp în Irlanda, la Peștera Pisicilor, înainte de solstițiu?”
Vocea calmă a Shehrazadei începu numărătoarea inversă, de la zece la unu. Parcă într-o clipită, realitatea se încețoșă, iar Remi se trezi din nou în Peretele de Eter, strângându-i de mână pe cei doi gemeni.
— V-am așteptat o grămadă! îi întâmpină Demir. Fără niciunul din voi sunt neputincios!
— Timpul nu se măsoară în grămezi, răspunse imediat Samir și își prinse fratele de mâna liberă, strângând cu putere. Ai face bine să revii printre cei vii, frățioare! Remi nu mai poate rămâne El-Beyda pentru mult timp, trebuie să redevină femeie!
Remi și copiii formau un mic cerc, de parcă ar fi îndeplinit un anume ritual într-una din sălile mari ale palatului lui Akhenaton.
— Unde suntem acum, Demir?
— Dacă nu mă înșel, ne aflăm în sala hipostilă a palatului tatălui nostru, răspunse băiatul. Bunica noastră a fost asasinată de marele preot și eu am asistat neputincios la tot. Regina avea încredere în acest șarpe, mai spuse Demir, arătând cu bărbia înspre jilțurile regale în fața cărora se afla în picioare marele preot.
Faraonul Akhenaton ședea alături de prima soție, Nefertiti, impunătoare, frumoasă și sobră.
— Dar mama noastră? Ea de ce nu e aici? Nu mai înțeleg nimic.
— Șșț! Ați ajuns târziu de data aceasta, fantomelor!
La picioarele lor se afla nimeni altul decât motanul cel negru, Mehyt.
— Mehyt! strigă Remi. E adevărat că regina Tiye a fost ucisă? Unde sunt Meritmut și Meritbastet? Sunt cumva în pericol?
— Pui cam multe întrebări deodată tu, Cea Albă. Ele trebuie să protejeze copiii, tu ce crezi?
Sala hipostilă a palatului lui Akhenaton părea desprinsă dintr-un coșmar îmbrăcat în aur și piatră. Coloanele uriașe, sculptate sub formă de mănunchiuri de papirus, se înălțau spre tavanul de un albastru profund, pictat cu mii de stele aurii, dar acum toutul părea strivit sub o greutate invizibilă.
Aerul din încăperea imensă era aproape irespirabil, încărcat de fumul gros și înecăcios de mirt și tămâie care se ridica din vasele mari de bronz. Sute de oameni se înghesuiau în spațiul grandios: nobili înveșmântați în in alb, fin și plisat, generali cu fețele împietrite ca de granit, curteni și slujitori deopotrivă. O mare de capete se mișca agitat, iar un zumzet surd, ca un stup de albine speriate, umplea spațiul dintre pereții acoperiți cu fresce în culori vii de ocru și turcoaz. Toți priveau cu o teamă mistică spre jilțul regal din alabastru, care acum stătea înfricoșător de gol.
Zgomotul se întrerupse brusc, ca la un semn. Marele Preot Ay păși în fața tronului. Silueta lui, rasă complet pe cap și înfășurată într-o robă albă imaculată, peste care purta blana ritualică de leopard, emana o autoritate sinistră. Ochii lui, subliniați puternic cu kohl negru, străluceau cu o satisfacție rece, ascunsă în spatele unei măști de solemnitate.
Ridicându-și sceptrul, el lăsă tăcerea de mormânt să cuprindă întreaga sală, apoi cu o voce tunătoare, ce se izbea cu ecou de pilonii de piatră, se adresă mulțimii:
— Popor al Nilului, plângeți! Marea Zeiță a Egiptului, Regina Tiye, a părăsit această lume! Sufletul ei a zburat către zei, răpusă de o febră violentă și nemiloasă pe care medicii palatului nu au putut-o potoli!
O minciună perfectă, calculată cu o precizie diabolică. Recentul focar de epidemie care măturase palatul cu doar câteva săptămâni în urmă îi oferise pretextul ideal; nimeni nu avea să suspecteze nimic în spatele unui diagnostic atât de plauzibil, mai ales că toată lumea știa cu cât devotament își îngrijise marea regină nepoții și pe mama lor, Meritmut.
Însă acolo, în peretele de eter, Demir văzuse tot. Asistase la toată scena cu o furie neputincioasă. El văzuse cum Marele Preot se furișase în iatacul reginei și, cu o mișcare rapidă și precisă, îi înfipsese un ac lung și subțire chiar în spatele urechii, la baza lobului. O moarte silențioasă, fără urme, mascată acum sub numele unei febre false. Adevărul pulsa ca o rană deschisă în mintea băiatului, în timp ce mulțimea din sală izbucnea în bocete ritualice.
— Cred că noi nu putem face nimic! șopti Remi. Ceea ce știm cu adevărat e că voi ați supraviețuit, sunteți salvați, iar faptul că nici voi, nici mama voastră nu sunteți menționați în izvoarele scrise din acea perioadă se datorează acestui preot. Te rog, Demir, întoarce-te cu noi!
Ţârâitul prelung al ceasului în formă de broască țestoasă îi readuse în prezent doar pe Remi și pe Samir. Demir se încăpățâna încă o dată să rămână în peretele de eter, chiar dacă acele ceasornicului alergau spre solstițiul de iarnă, iar Remi risca să își petreacă restul zilelor în blana de pisică albă de Angora.
Comentarii
Trimiteți un comentariu