Capitolul 25. Exponatul 1420
În dimineața zilei de șapte octombrie, la ora 10, Anemo privea pe fereastra dormitorului în așteptarea lui Omar și a taxiului său alb-negru. Tânărul se transformase în prietenul lui și în ghid personal, dar Anemo încă nu avea curajul să îi dezvăluie adevărata identitate a pisicii albe.
Ea, pisica albă, se plimba de la un capăt la altul al apartamentului, parcă pentru a-și face numărul recomandat de pași înainte de a fi îmbarcată în geanta de transport.
— Nu trebuie să ai emoții, Remi! Acum mergem la muzeu pe lumină și vom fi simpli vizitatori. Nici măcar nu mai avem nevoie de a doua zgardă! spuse Anemo pentru Remi, dar în egală măsură și pentru sine.
— A venit! Hai, îmbarcarea! Călătoria dumneavoastră mărită, Al-Beyda, e pe cale să înceapă! glumi el, ajutând-o pe prietena și rivala sa să intre în sacoșa de transport.
Dimineața nu era una sufocantă, iar mirosul era cu totul straniu pentru realitatea egipteană, de parcă peste noapte ar fi plouat și ar fi răcorit toată dogoarea deșertului. Ploaia părea că înghițise tot praful și noxele orașului.
„Miroase a Dublin”, gândi Remi. „Oare dorul de casă creează un fel de Fata Morgana olfactivă sau am luat-o razna de tot, de prea multă vreme în corp de pisică?”
Omar îi întâmpină bine dispus, gata să-i ducă la Muzeul Egiptean din Piața Tahrir și, mai departe, să îi însoțească printre exponate ca un adevărat cunoscător.
— Sabah el-kheir, Anemo! În dimineața asta Cairo e de partea noastră, ai văzut ce aer curat avem? deschise vorba Omar, în timp ce închidea portiera din dreapta cu acel zgomot metalic, sec, specific vechilor mașini Lada.
Taxiul alb-negru porni de la bordură, intrând direct în fluviul de mașini care curgea spre Cornișa Nilului. Interiorul mirosea a tutun ieftin, a mentă și a vinilin încins de soare, miros parțial mascat de un brăduț parfumat agățat de oglindă. Pe bancheta din spate, geanta de transport în care se afla Remi fusese așezată cu grijă, bine fixată între picioarele lui Anemo.
— E o zi perfectă pentru Tahrir, continuă Omar, privindu-l în oglinda retrovizoare cu ochii aceia ageri, plini de entuziasm. Profesorul Simoon mi-a spus mereu că lumina de octombrie, la prima oră, e cea mai bună ca să vezi detaliile de pe stela lui Merenptah. Mi-e dor de cursurile lui, să știi. Fără el la catedră, facultatea de arheologie ar fi doar o adunătură de manuscrise prăfuite și profesori plictisiți care își așteaptă pensia.
Anemo zâmbi nostalgic la auzul menționării tatălui său. Gândul că acesta era acum departe lăsa un gol ciudat, dar prezența lui Omar — acest student genial care își împărțea timpul între săpături arheologice virtuale și condusul pe străzile haotice din Cairo — îi dădea o ciudată senzație de siguranță.
Din geantă, Remi asculta atentă, zgâriind discret cu o gheruță materialul textil. „Deci profesorul Simoon ne-a lăsat pe mâini bune, Anemo”, își spuse ea, încercând să-și găsească o poziție confortabilă în timp ce taxiul sărea peste o denivelare bruscă. Ca scriitoare, mintea ei funcționa deja la turație maximă, înregistrând fiecare sunet: claxonele ritmice care în Cairo țineau loc de semnalizare, strigătele vânzătorilor de simsim de pe margine și zumzetul orașului care se trezea la viață. Era frustrant să aibă atâtea metafore în cap și nicio mână cu care să poată scrie.
Mașina coti brusc la stânga, lăsând în urmă siluetele hotelurilor de lux de pe malul fluviului. Omar bătu ritmic cu degetele în volan, privind scurt spre geanta din spate.
— Sper că Al-Beyda nu are rău de mișcare! Se spune că în antichitate egiptenii pedepseau aspru pe oricine făcea rău unei pisici. Dacă pățește ceva sub supravegherea mea, profesorul mă pică din oficiu când se întoarce! glumi el, iar râsul lui cald umplu interiorul mașinii.
În fața lor, dincolo de ultimele clădiri coloniale cu tencuială cojită, începea deja să se întrevadă uriașul sens giratoriu din Piața Tahrir. Iar la marginea lui, ca o fortăreață din cărămidă roz, Muzeul de Antichități își deschidea porțile masive din fier, așteptându-și vizitatorii.
— Știi, locul acesta este o adevărată capsulă a timpului, murmură aproape șoptit Omar la urechea lui Anemo. Dacă în deșert nisipul învăluie sau dezvăluie secrete după voia vânturilor, aici, mărturiile trecutului sunt strigate ca la catalog. Istoria are poezia ei, domnule scriitor, o poezie care te acaparează și dă dependență. Urmează-mă și ai să crezi că te întorci în timp!
Anemo strânse mai bine cureaua genții de transport de pe umăr. Dinăuntru, Remi își scosese doar vârful botișorului alb, adulmecând aerul. Pentru ea, intrarea în muzeu pe timp de zi era o experiență aproape șocantă. Holurile uriașe, care în amintirile ei nocturne fuseseră un labirint de umbre și tăceri de mormânt, acum vuiau de viață.
Era un amestec continuu de ecouri: pași care foșneau pe pardoseala veche de piatră, murmurul în zeci de limbi al ghizilor care explicau dinastiile și clicul ritmic al aparatelor de fotografiat. Trecură de coloanele masive de la parter, pe lângă sarcofagele gigantice de granit care miroseau a piatră igrasioasă, stătută, și urcară scările late din lemn care scârțâiau sub greutatea mulțimii.
La etaj, în sala bijuteriilor regale, aerul condiționat abia dacă făcea față. Mirosea a lemn lustruit, a ceară de podele și a aer închis, specific încăperilor unde mii de oameni respiră în fața acelorași vitrine. Omar se opri exact în fața unei structuri masive din lemn de esență tare și sticlă groasă, tocită pe margini de amprentele curioșilor.
— Iat-o, spuse el, indicând cu degetul spre exponatul marcat simplu cu o etichetă de carton îngălbenit: Numărul 1420. Zgarda sacră din dinastia a optsprezecea. Se spune că aparținea unei preotese a zeiței Bastet, dar legendele locale șoptesc că bijuteria asta dădea puterea de a transcende forme, de a ascunde sau de a elibera persoana care o purta.
Anemo se apropie de sticlă și o ridică discret pe Remi, sprijinind-o pe marginea de lemn a vitrinei. Omar privi pisica albă, parcă fascinat de privirea ei inteligentă, de un albastru electrizant.
— Pisica ta apreciază arta vechilor egipteni! constată studentul la arheologie. Crezi că ar putea exista vreo legătură între ea și acest artefact?
Remi simți un fior de gheață străbătându-i corpul, iar zgarda de la gâtul ei aruncă o rază, ca un salut transmis gemenei sale din vitrină.
— Ce-a fost asta? Anemo, ai văzut și tu sau am halucinații? Ce stranie asemănare între exponat și zgarda pisicii tale! Abia acum observ.
Anemo înlemni preț de câteva secunde, dar apoi, cu tot calmul de care mai era capabil, duse arătătorul în dreptul buzelor:
— Șșșt!
Apoi luă mâna noului său prieten și o așeză pe gâtul pisicii, chiar pe Zgarda celor două ceruri.
— Spune-i, Remi. Cred că omul acesta merită încrederea noastră.
Remi tresări sub mângâierea lui Omar, dar autoarea cărții „Femeile nu se dresează” preluă imediat controlul, cu mult calm și stăpânire de sine:
— Bună, Omar! Eu sunt prietena din copilărie a lui Anemo și acum sunt captivă în această blană superbă.
Comentarii
Trimiteți un comentariu