Capitolul 26. Ventriloc?
Remi tresări sub mângâierea lui Omar, dar, la urma urmei, ea era autoarea cărții „Femeile nu se dresează” – nu se putea lăsa copleșită de emoții și în niciun caz nu putea rămâne fără cuvinte. De aceea, cu calm și nonșalanță, i se adresă taximetristului lor de ocazie, care cu siguranță știa mai multe despre artefactele egiptene decât ei, niște bieți scriitori.
— Bună, Omar! Eu sunt prietena din copilărie a lui Anemo și acum sunt captivă în această blană superbă.
Omar încremeni cu mâna pe gâtul pisicii, cu degetele îngropate în blana albă. Timp de trei secunde lungi, singurul sunet din sala bijuteriilor regale a fost zgomotul de fond al aparatelor de fotografiat ale turiștilor. Apoi, studentul-taximetrist de ocazie își retrase brusc mâna, de parcă s-ar fi curentat, și pufni într-un râs nervos, privindu-l fix pe Anemo.
— Nu mai spune! M-ai lăsat fără cuvinte, domnule scriitor! spuse el, dându-și ochii peste cap în timp ce își căuta respirația. Jur că pentru o clipă chiar am crezut că a vorbit pisica ta. De unde până unde talentul ăsta? Nu mi-ai zis niciodată că ești ventriloc!
Omar se aplecă mai aproape de vitrină, inspectând geanta de transport cu ochi de detectiv.
— Serios, unde ai ascuns boxa aia Bluetooth? Sau e vreo aplicație nouă pe telefon? Recunosc, sincronizarea a fost impecabilă, aproape că mi s-a părut că i s-au mișcat și buzele.
Anemo ridică mâinile în aer, cu palmele goale desfăcute, făcând un pas în spate. Rămase la doi metri distanță de vitrină, lăsând-o pe Remi singură pe marginea de lemn.
— Nu sunt ventriloc și nici vorbă de vreo aplicație. Pune din nou mâna pe zgarda ei, ea face toată magia.
Omar își așeză mâna tremurândă din nou pe gâtul pisicii, ferm convins că este victima unei farse.
— Da-dacă mă uit mai bine, zgarda aceasta este identică cu cea din vitrină, spuse el mai mult pentru sine.
Pisica albă își îngustă ochii albaștri, fixându-l pe noul lor prieten cu o privire atât de tăioasă încât ar fi putut tăia sticla securizată a exponatului 1420. Își ridică o lăbuță din față și își trecu negrăbită limba peste ea, înainte de a vorbi din nou. Vocea ei veni direct din botișorul roz, clară, tăioasă și extrem de indignată:
— Ventriloc? Ha! Creierul tău de om rațional, de om de știință, nu te lasă să vezi sau să auzi realitatea, dar adevărul este că aceste artefacte de care tu ești atât de fascinat au în ele o magie pe care noi ne chinuim să o descifram. Nu te panica, tinere!
Omar făcu un pas în spate, lovindu-se cu spatele de vitrina de vis-à-vis. Se uită la Anemo, care avea gura închisă și zâmbea neputincios, apoi la pisica albă care îl măsura din priviri.
— Anemo... șopti el, fără să-și ia ochii de la Remi. Dacă ăsta e vreun truc magic din ăla de pe TikTok, jur că te las pe jos în Tahrir și mă întorc la facultate.
— Nu e truc, poftim, bea o gură de apă! încercă Anemo să potolească panica lui Omar, întinzându-i o sticlă de jumătate de litru de apă plată, nedesfăcută. Probabil că nu ar strica să vii alături de noi în casa Shehrazadei, la următoarea experiență a lui Remi în peretele de eter. Dacă îl cunoști pe tata, posibil să o cunoști și pe dânsa, este epigrafist.
Fără a mai întreba ceva, Omar dădu pe gât tot conținutul sticlei, apoi își șterse gura cu mâneca cămășii, își drese glasul și, în cele din urmă, cu o voce calmă, caldă și absolut normală, adăugă:
— Sunt omul vostru!
Drumul de întoarcere nu mai era de acum o cursă oarecare cu un taxi egiptean. Întrebările și răspunsurile curgeau acum din ambele direcții. Se discutau teorii legate de cele două zgărzi gemene și posibilele cauze ale schimbării magiei lor. Existența oglinzilor timpului și boala lui Demir, Bastet, Sekhmet, Akhenaton și Amarna, Meritmut și Meritbastet, regina Tiye și fratele ei, Marele Preot Ay.
Anemo, într-un moment de inspirație, căută numele lui Remi pe internet și îi arăta poza acesteia în corp de femeie lui Omar.
— Privește aici! Ea e pisica noastră și trebuie să o readucem în forma ei umană.
De pe coperta cărții „Femeile nu se dresează”, Remi zâmbea încrezătoare.
Comentarii
Trimiteți un comentariu