Capitolul 20. Istoria febrei
Remi se afla din nou în peretele de eter, de data aceasta nu doar alături de Demir, ci și de fratele său geamăn, Samir. Se aflau din nou în trecut, la curtea faraonului Akhenaton. Cei doi copii o încadraseră pe scriitoarea redevenită femeie și fiecare dintre ei o ținea strâns de mână.
— Unde ne aflăm acum? întrebă Samir. Ăsta e locul și timpul în care noi ne-am născut?
Demir își privi fratele iscoditor, apoi pe Remi, și trase aerul fierbinte și sufocant adânc în piept.
— Simțiți și voi mirosul acesta?
— Miroase a esență dulce de lotus, a tămâie sacră (kyphi) și a oțet! se auzi imediat vocea lui Mehyt, care părea că îi așteptase. Motanul cel negru, care stătuse tăcut până atunci, veni în întâmpinarea lor.
— Acum ați venit trei, spuse el. Urmați-mă! Nu știu cum se face că de fiecare dată îmi cereți ajutorul și apoi dispăreți...
— Nu vom sta mult nici acum! interveni Remi. Avem febră și cred că...
— Voi credeți că doar voi aveți febră? Oare nu vedeți în jur comment lumea suferă? Slujitorii, familia regală, doctorii... toată lumea e cuprinsă de febră. Doar marele preot a scăpat și acum spune că zeul soare s-a mâniat pe noi și ne pedepsește.
Cei trei îl urmau pe Mehyt, nevenindu-le să creadă că o epidemie din acele vremuri străvechi îi ajunsese pe ei în secolul douăzeci și unu și că leacurile moderne erau complet inutile.
Ferestrele înalte erau acoperite cu pânze grele din in umezit pentru a opri arșița deșertului, iar opaițele aprinse aruncau umbre mișcătoare pe pereții pictați cu frescele discului solar.
— Să intrăm în iatacul reginei Meritmut! Înăuntru o veți vedea și pe sora ei, Meritbastet, și pe regina-mamă.
— Să ne grăbim atunci, vizita de azi va fi foarte scurtă, șopti Remi și îi trase pe gemeni după ea, în iatacul regal.
Înăuntru, două slujnice nubiene mișcau aerul greu al încăperii cu evantaie mari din pene de struț, iar zgomotul ritmic pe care acestea îl scoteau aproape acoperea vocea stinsă a reginei Meritmut. Ea zăcea alături de gemenii ei în vârstă de aproximativ un an, pe patul regal care arăta ca o corabie cu pânze în imensitatea încăperii. Mâna ei fierbinte era susținută de mâna plină de inele a reginei Tiye, care părea încă neatinsă de boală.
– Mamă! vocea lui Meritmut făcea eforturi imense pentru a se face auzită. Știu că marele preot e fratele tău, dar nu e de încredere. Crede-mă, mamă, i-a pus gând rău fiului tău și copiilor mei.
— Nu te obosi, draga mea! Păstrează-ți forța! Eu voi veghea asupra voastră. Fratele meu nu este un om rău! El l-a sfătuit întotdeauna pe mărețul meu fiu. Nu-ți irosi forțele!
— Mama noastră! șopti Samir, privind scena înduioșătoare. A simțit pericolul, dar bunica se pare că nu a crezut-o.
— Ce mult seamănă bunica Tiye cu bunica Shehrazad! Doar părul roșu o deosebește de ea, adăugă Demir. Privește, vezi acolo? Aceea trebuie să fie o oglindă a timpului! mai spuse băiatul, arătând cu mâna spre un vas din bronz, rotund și uriaș, așezat direct pe podeaua de calcar alb șlefuit.
Lângă vas, pisica albă pe care o văzuseră și data trecută, Meritbastet, părea că păzește oglinda cu prețul vieții.
— Să vorbim cu ea! spuse Remi. Veniți, nu avem timp!
Pisica albă îi observase din chiar momentul intrării lor în încăperea regală, dar așteptase răbdătoare.
— Ne vezi? o întrebă Samir. Noi nu suntem fantome, suntem copiii aceia...
— Știu, mi-a spus Mehyt. Voi sunteți din viitor.
— Are dreptate Meritmut, marele preot e periculos, adăugă Demir. Nu m-as mira deloc să aflu că el e cauza această boli.
— Doctorul din zilele noastre spune că se vindecă doar cu comprese și apă. Beți multă apă! mai apucă să spună Remi, și țârâitul prelung al ceasului în formă de broască țestoasă îi aduse din nou în prezent.
Comentarii
Trimiteți un comentariu