Capitolul 33. O crimă perfectă
În vreme ce în peretele de eter Remi și cei doi băieți aveau parte de mesaje subtil codificate, revelații și o nouă viziune asupra adevăratei istorii a Amarnei, în curtea Shehrazadei toți cei care erau legați cu sfoara îmbibată în rășină de cedru așteptau ca pe ace întoarcerea celor trei. Pe fețele lor se putea citi îngrijorarea și spaima că, de acum, în locul unui singur captiv în peretele de eter, erau trei. Amplasarea covorului pe care erau întinși Remi și copiii în imediata vecinătate a Oglinzii Timpului le dădea posibilitatea să urmărească simultan imaginile care se perindau pe luciul apei și expresiile faciale ale celor trei.
— Au lacrimi în ochi, priviți, plâng! observă la un moment dat Shehrazad. Mă rog tuturor zeilor să se întoarcă cu bine printre noi!
Cele șapte pisici, deși legate cu sfoară, erau așezate parcă strategic de jur împrejurul oglinzii și urmăreau, hipnotizate parcă, tot ce aceasta voia să le arate. La un moment dat, doctorul Hazem El-Amin, care era legat lângă pisica Maat, observă că pe ecranul de apă apar gemenii și Remi și atunci înțelese:
— Oglinda Timpului se repară sub ochii noștri, nu mai este nicio îndoială, priviți! strigă doctorul Hazem, cu o însuflețire care tăie instantaneu panica din curte. Ea redevine puntea noastră fizică! În clipa în care acest ecran de apă se va stabiliza complet, peretele de eter îi va elibera, iar calea pentru călătoriile noastre trupești prin timp va fi din nou larg deschisă!
Cuvintele doctorului aprinseră o scânteie de triumf în inimile tuturor. Teama care le înghețase chipurile se transformă într-o certitudine arzătoare: nu mai era vorba despre *dacă* se vor întoarce, ci doar despre *cât de repede* vor păși din nou, în carne și oase, prin portalul regăsit.
— Ai dreptate, doctore, răsuflă oarecum ușurată Shehrazad. Ce ne sfătuiești să facem mai departe? Crezi că îi putem ajuta în vreun fel?
— Deocamdată privim și așteptăm! rosti doctorul Hazem, cu privirea pironită pe suprafața tremurătoare a apei.
Oglinda Timpului devenise o fereastră vie prin care cele două epoci își atingeau marginile. Pe luciul ei, imaginile din Amarna antică se succedau cu o claritate uluitoare. Cei rămași în curte puteau vedea acum silueta amenințătoare a lui Ay în atacul reginei, apoi fântâna cu lotuși galbeni unde Remi și copiii vorbeau cu Mehyt și Meritbastet.
— Uitați-vă la pisici, șopti Anemo cu inima strânsă, arătând spre cele șapte feline legate în cerc. Niciuna nu scoate un sound, niciuna nu face vreun gest, au împietrit parcă.
Dar blănurile pisicilor păreau să pulseze ușor, iar sfoara îmbibată în rășină de cedru, care le conecta pe toate de covorul unde zăceau trupurile inerte ale lui Remi, Samir și Demir, începuse să emane un miros discret de migdale amare. Pisica Maat își mișcă ușor urechile, de parcă ar fi auzit direct în mintea ei cuvintele pe care Samir și Remi le rosteau acolo, dincolo de bariera timpului, despre bruiajul tehnologic al secolului XXI.
În luciul apei, imaginea se focaliză din nou pe chipul lui Demir, care tocmai îi adresase lui Remi întrebarea crucială: „Vrei să spui, frățioare, că dacă am putea călători din nou fizic, în timp, într-o eră netehnologizată, magia aceasta s-ar repara?”
Dar înainte de a primi un răspuns, imaginea de pe ecranul de apă se schimbă rapid, mutându-se în camera de lucru a Faraonului, cameră pe care Remi și Demir o mai vizitaseră o dată, în una din primele lor experiențe în peretele de eter.
***
Din peretele de eter, Remi și cei doi băieți asistau neputincioși la încă o scenă dureroasă de importanță crucială.
Akhenaton era vizibil marcat de pierderea recentă a mamei sale, dar ar fi dorit să își îndeplinească în continuare îndatoririle de conducător luminat al poporului.
Deși pe masa din fața lui erau o mulțime de suluri de papirus, Akhenaton își ținea pur și simplu tâmplele în mâini. Trupul lui masiv parcă era prizonier al jilțului în care era așezat și repeta cu o voce joasă:
— Durerea asta de cap mă omoară! Mare Preot, mâna ta iscusită poate oare s-aline durerea mea?
— Cu siguranță, slăvitul meu Faraon. Aton mi-a ghidat întotdeauna mâinile pentru a aduce liniște celor aleși, răspunse vicleanul Ay, pășind din penumbră cu o plecăciune adâncă, dar cu ochii strălucind malefic.
Ay se apropie de jilțul regal fără zgomot. Sub roba lui, ascuns între degetele sale iscusite, acul subțire și lung aștepta momentul perfect.
— Masajul meu îi va îndepărta durerea, și pe cea fizică, și pe cea sufletească. Sora mea, mama slăvitului faraon, nu ar vrea să vă vadă suferind.
Ay își așeză palmele pe umerii încordați ai faraonului, începând să-i maseze ceafa cu mișcări lente, calculate.
— Mama domniei voastre era foarte bănuitoare și îngrijorată, mărite faraon. Gemenii nu sunt sămânță regală... Iertată să-mi fie îndrăzneala!
Din peretele de eter, Remi, Samir și Demir priveau înmărmuriți, cu sufletele strânse de o durere profundă. Știau exact ce urmează. Demir își acoperi ochii cu palmele, refuzând să mai privească ritualul malefic al morții care se repeta în fața lor, în timp ce Remi strângea pumnii atât de tare încât unghiile îi intrau în carne. Erau acolo, la doar câțiva centimetri de istorie, dar blocați în spatele barierei invizibile a timpului, incapabili să scoată un sunet sau să oprească mâna ucigașă.
— Lasă-ți capul pe spate, Divinitatea Ta... șopti Ay cu o voce mieroasă, în timp ce degetele lui mari găseau exact punctul din spatele urechii drepte, sub lob. Simt nodul durerii. Încă o clipă și vei scăpa de ea pentru totdeauna.
Akhenaton scoase un suspin greu de epuizare și își lăsă capul pe spătarul jilțului, închizând ochii cu deplină încredere în cel pe care îl considera mentorul și socrul său.
În acea secundă de abandon total, marele preot acționă cu o precizie chirurgicală, fulgerătoare. Acul lung străpunse pielea fără să lase aproape nicio urmă, înfigându-se direct în bulbul rahidian.
Trupul masiv al faraonului se tensionă brusc, ca lovit de un fulger nevăzut. Degetele i se strânseră pe marginile jilțului, o grimasă scurtă de surpriză îi trecu pe chip, dar ochii nu apucară să se mai deschidă. În următoarea clipă, mușchii i se relaxară brusc, iar suflarea i se opri definitiv. Akhenaton, regele eretic, era acum doar o bucată inertă de istorie în mâinile asasinului său.
Ay îi așeză capul într-o poziție firească, îi netezi pliurile robei și făcu un pas înapoi, privind trupul neînsuflețit cu un zâmbet sinistru, abia schițat pe fața sa spână.
Comentarii
Trimiteți un comentariu