Capitolul 29: O glumă macabră a sorții
Deși aveau interzis complet la călătoriile din Peretele de Eter, Anemo și Remi își petreceau majoritatea timpului în casa Shehrazadei. Era seara de 24 octombrie, iar cele două săptămâni de repaus impuse de doctorul Hazem cântăreau greu. Erau, de fapt, un alt fel de carantină obligatorie, o barieră care le punea mințile și răbdarea la grea încercare. În fiecare seară, se strângeau în curtea interioară, sub cerul de chihlimbar spălăcit al Cairoului, privind cum Oglinda Timpului se repara încet, umplându-se cu apă.
Într-o astfel de noapte, când tăcerea aproape devenise o haină strâmtă și incomodă, Remi, care ședea la masa de marmură neagră așezată între Anemo și Shehrazad pentru a înlesni cursivitatea conversației, își luă inima în dinți. După ce mai întâi atinse cu limba ei rozalie de pisică mâna femeii, întrebă:
— Cum ți-ai pierdut familia, Shehrazad?
Privirea căprui-aurie a Shehrazadei se umezi brusc. Căuta parcă un adevăr dureros ascuns undeva dincolo de stele. Vocea ei coborî, se frânse și se preschimbă într-o șoaptă ușor răgușită, dureros de profundă.
— Nadir, soțul meu, era și el profesor universitar, începu ea, iar Remi simți din nou un fior de gheață pe șira spinării. În dimineața aceea fatidică de acum doisprezece ani, el trebuia să îi ducă pe fiul nostru, Munir, pe nora mea, Amira, și pe cei doi nepoței la Aeroportul Internațional. Urmau să plece în vacanță în Alpii Elvețieni, la St. Moritz.
Femeia zâmbi imaginii fericite din mintea ei.
— Copiii nu văzuseră niciodată zăpada. Pe nepoții mei adevărați îi chema... cum altfel? Samir și Demir. Erau gemeni și erau lumina și bucuria întregii familii.
Anemo își așeză o mână pe umărul femeii îndurerate, iar Remi, lăsând la o parte orice analiză narativă, începu să lingă dosul palmei Shehrazadei, în dorința de a lua asupra ei măcar o parte din acea durere incomensurabilă.
— Munir le cumpărase deja hăinuțe groase și ghetuțe, continuă femeia. Nadir îmi adusese un cadou din Elveția de care cei mici erau fascinați: ceasul acela mecanic în formă de broască țestoasă... Îmi aduc aminte de parcă ar fi fost ieri. Eu eram prinsă într-o teleconferință și... și cheia de la mașina soțului meu nu a mai funcționat dintr-o dată. Era descărcată complet, așa că el și-a arătat discret chipul pe ușa camerei în care eu țineam ședința și mi-a făcut un semn. Mi-a arătat cheia de la jeepul meu, a mimat un „Te iubesc”, a făcut o bezea în aer și a plecat în fugă. Fiul nostru, nora și copiii îl așteptau nerăbdători în stradă, gata să pornească în prima lor aventură.
Shehrazad se opri pentru o secundă, își așeză ambele mâini una peste alta pe piept, apăsând ușor.
— Nici măcar nu mi-am luat rămas-bun cum se cuvine... Eu eram prinsă în afurisita aia de conferință când s-a auzit explozia care a doborât întregul meu univers. Un joc nemilos al sorții, o glumă macabră a zeilor. Acel atentat cu bombă îmi era destinat mie. Eu eram cea care descoperise lucruri ce trebuiau ținute ascunse. Eu!... Cu teoriile și intuițiile mele greu de explicat. Eu, marea și importanta epigrafistă Shehrazad Haziz.
Hohotele femeii nu mai putură fi ținute în frâu, și nici lacrimile. Cu mâinile tremurânde, căută în arhiva de fotografii a telefonului ei și le arătă celor doi confidenți o poză de grup, un selfie în care cel care ținea aparatul era Munir, fiul ei.
Remi înghiți în sec și, pentru o clipă, avu sensação că se află în Zona Crepusculară și că nimic, absolut nimic nu era imposibil. Nora Shehrazadei, Amira, părea să fie sosia ei perfectă, a lui Remi. Chipul fiului era leit cu cel al Faraonului pe care ea îl văzuse prin Peretele de Eter, iar copilașii arătau exact ca acei prunci pe care îi văzuse în brațele Shehrazadei în Oglinda Timpului.
Comentarii
Trimiteți un comentariu