Capitolul 21 Oglinda vorbește
Ţârâitul ceasului în formă de broască țestoasă rupse liniștea încăperii cu un sunet strident, aproape metalic, trezind realitatea adormită din casa Shehrazadei. De data aceasta, Remi nu mai sări pe podea imediat după trezire. Secătuită de energie, cu oasele f încă grele de arșița Egiptului antic, așteptă cuminte, cu ochii întredeschiși, să fie dezlegată de nodurile strânse ale sforii cu miros de cedru.
Când Shehrazad îi eliberă trupul, Remi își târî pașii moi pe așternut și își lipi fața caldă de palma lui Samir. Limba ei aspră, trecând ritmic peste pielea băiatului, lăsa în urmă o dâră de umezeală tămăduitoare.
— Febra a trecut! constată ea în sinea ei, simțind cum răcoarea prezentului înlocuiește, în sfârșit, focul nevăzut din vene.
Samir reacționă imediat la masajul felin. Deschise ochii grei, se ridică în capul oaselor frecându-și ochiul stâng și, cu o mișcare reflexă, plină de o speranță disperată, își zgâlțâi fratele care zăcea nemișcat alături.
— Hei, Demir, întoarce-te! Hai, deschide ochii!
Dar geamănul lui, rămas captiv în pliurile adânci ale Peretelui de Eter, nu era încă pregătit să revină printre cei vii. Spiritul lui rătăcea, ca o barcă uitată pe un Nil de umbre.
— Să mergem să vedem oglinda, Jaddati! strigă Samir, sărind din pat cu o energie febrilă, de parcă magnetismul apei îl chema prin pereți.
Înainte de a face un pas, o mână fermă, cu degete lungi și miros de antiseptic, i se așeză pe umăr. Doctorul Hazem El-Amin interveni imediat, cu o voce autoritară care nu suferea replică, o voce caldă, dar tăiată în piatră:
— Nu te grăbi, băiete! Pe viitor, probabil că va fi nevoie să o însoțești pe domnișoara Remi în călătoriile ei spirituale. Dar eterul nu este o joacă. Este periculos să o faceți atât de des. Trupul are nevoie de timp să uite istoria acestei febre.
Shehrazad, care tocmai strângea sfoara ritualică – acea verigă care legase preț de treizeci de minute destinele oamenilor și ale celor opt pisici –, tresări. Își duse o mână palidă la piept, strângându-și rochia în dreptul inimii, de parcă voia să verifice dacă ritmul ei interior mai ține pasul cu lumea.
— Ai dreptate, Hazem, dar... timpul se scurge altfel pentru ei. Oglinda se repară și mama lor...
— Fără „dar”, Shehrazad! o întrerupse doctorul, scoțându-și ochelarii pentru a-și masa ochii obosiți. De acum înainte voi fi și eu prezent la fiecare coborâre. Și sper că și prietenele tale feline vor veghea acest prag. Graba nu face decât să adâncească prăpastia dintre cele două lumi.
Omul scoase telefonul din buzunar. Ecranul luminos păru o intruziune tehnologică bizară în acea cameră saturată de magie antică. Consultă calendarul digital cu o mină severă, calculând matematic limitele rezistenței umane în fața nevăzutului.
— Unsprezece octombrie, rosti el, fixându-și privirea când spre Shehrazad, când spre pisica albă. Aceasta este data următoarei ședințe. În niciun caz mai devreme. Trupurile lor trebuie să se satureze din nou de prezent. Ne-am înțeles?
După ce doctorul Hazem plecă, lăsând în urmă ecoul sever al datei de unsprezece octombrie, liniștea se așeză din nou peste casă, dar era o liniște încărcată de o nerăbdare grea. Samir nu mai putu rezista și ieși primul în curtea interioară, urmat îndeaproape de Shehrazad și de Anemo, care o ducea pe Remi în brațe ca pe un ghem de fire electrice, încă fierbinte.
Curtea Shehrazadei era un spațiu atemporal, pavat în întregime cu un mozaic geometric din piatră albă și neagră. Modelele se intersectau în unghiuri stranii, creând o iluzie optică amețitoare, ca și cum solul se adâncea spre centru într-o spirală infinită. Acolo, în miezul acestui vârtej de piatră, se afla fântâna. Multă vreme fusese doar o cavitate uscată, un ornament de arhitectură veche, dar de când începuseră ședințele cu sfoara de cedru, miracolul se produsese: în adâncitura mozaicului apăruse din nou apă. Nu multă, doar o peliculă subțire și întunecată care acoperea fundul de piatră, ca o lentilă neagră ce capta cerul Cairo-ului.
Shehrazad se apropie cu pași mărunți, purtând în mâini o amforă mică din ceramică poroasă. Chipul ei împrumutase solemnitatea preoteselor antice .
— Doctorul are dreptate cu trupurile voastre, șopti ea, privind spre Remi, dar apa nu mai are răbdare. Priviți cum se adună. Oglinda vrea să ne vorbească.
Femeia îngenunche pe mozaicul alb-negru. Cu gesturi exersate parcă într-o altă viață, deschise amfora și lăsă să picure peste apa din fântână un ulei greu, aromat, care mirosea a migdale amare și smirnă. Uleiul se întinse leneș pe suprafața lichidului, creând o peliculă perfectă, lucioasă, care șterse orice tremur al apei. Întunericul din adâncitură deveni o oglindă absolută, imună la briza caldă a după-amiezii.
— Priviți în Nun, spuse Shehrazad, invocând vechiul ocean primordial.
Anemo se aplecă și el, ținând-o pe Remi pe marginea mozaicului, în timp ce Samir își lipi aproape fruntea de luciul negru. Sub pelicula de ulei, reflexia cerului din Cairo începu să se dizolve, să se întunece și să se transforme într-o altă realitate.
Din fluidul negru se ridicară formele unui iatac regal din trecut. În lumina slabă a câtorva opaițe, o femeie cu trăsături mândre și ochi puternic subliniați cu khol stătea aplecată peste o bucată mare de in fin, întinsă pe o masă de cedru. Era Regina Tiye. Cu degete sigure, pline de inele grele, ea desena cu un con de trestie înmuiat în cerneală roșie o hartă astrologică complexă. Liniile se intersectau în noduri bizare, marcând constelații și alinieri planetare ce păreau să descrie exact trecerea timpului, un prag cosmic pe care ea încerca să-l calculeze și să-l proiecteze pe suprafațade pânză. Se vedea pe chipul ei o grabă disperată, o luptă contra cronometru.
Deodată, în reflexia apei, o umbră lungă și masivă se prăbuși peste masa reginei. Draperia grea de la intrarea iatacului fusese dată la o parte fără zgomot.
Marele Preot intrase în încăpere. Silueta lui severă, învăluită în robe albe și purtând o amuletă masivă la gât, emana o autoritate amenințătoare. Regina Tiye tresări, dar instinctul ei regal nu o trădă. Cu o mișcare incredibil de rapidă și fluidă, își strânse faldurile rochiei peste masa de cedru, acoperind complet harta astrologică cu o pânză neutră, chiar în secunda în care preotul făcea următorul pas spre ea. Privirea pe care cei doi și-o aruncară pe ecranul apei era încărcată de o tensiune mortală, un război al secretelor din care depindea însăși axa timpului.
Viziunea trepida. Pelicula de ulei din fântâna Shehrazadei începu să se spargă în cercuri concentrice, iar imaginea reginei Tiye se topi înapoi în neantul negru al apei.
Comentarii
Trimiteți un comentariu