Capitolul 23. Ce ne facem acum?
Profesorul Simoon își lăsă servieta grea sub cuierul din hol, vrând cumva să nu aducă în Casa Vânturilor, așa dintr-o dată, toată seriozitatea situației cu care se luptau contra cronometru. Dincolo de ecran, în Zamalek, Anemo oftă adânc și își trecu o mână prin păr, privindu-și tatăl cu seriozitate.
— Viața noastră, tată, este guvernată mai nou de o aritmetică fragilă, spuse Anemo, zâmbind amar. Trebuie să te punem la punct cu ultimele noutăți. Doctorul Hazem El-Amin ne-a impus o interdicție severă. Fără ședințe cu sfoara de cedru până pe unsprezece octombrie.
— Unsprezece octombrie? se încruntă profesorul Simoon, ajustându-și ochelarii. Dar asta înseamnă aproape o săptămână de pauză completă! Ce s-a întâmplat?
— Febra, profesore, interveni Remi-Bise prin intermediul lui Anemo, deși ochii ei albaștri, fixați pe ecran, vorbeau de la sine. Ultima coborâre în Peretele de Eter aproape că ne-a mistuit pe mine și pe Samir. Hazem spune că trupurile noastre trebuie să se ancoreze din nou de prezent, altfel riscăm să nu ne mai trezim.
O tăcere grea se lăsă pe ambele părți ale FaceTime-ului. Mistral se așeză elegant pe labele din față, cu urechile ciulite, în timp ce Eol își adulmeca botul de cafea, ca și cum mirosul acestuia i-ar fi ascuțit mintea. Sirocco, însă, nu se putu abține:
— Tu ce crezi, domnișoara Remi, de câte ședințe aveți nevoie ca să se trezească băiatul ăla? Oare el nu aude broasca țestoasă cu ceas? Să ne aduceți și nouă o broască cu ceas... pentru Mistral.
Mistral, fără nicio avertizare, îi șterse peste cap o lăbuță neagră puștiului:
— Lasă broaștele, piciule!
În tot timpul acesta, Fleur se comporta ca un adevărat translator profesionist, traducându-i profesorului tot ce blănoșii scoteau pe gură, și cu toții fură de acord că întrebarea lui Sirocco referitoare la numărul de ședințe în Peretele de Eter era și în mintea lor.
Profesorul Simoon își trecu o mână prin păr, privind peste umăr spre foile pline de schițe din servieta de sub cuier.
— Asta e o necunoscută. Fiecare transă repară Oglinda Timpului din curtea Shehrazadei, bucățică cu bucățică. Dar dacă o facem prea rar, timpul curge în defavoarea noastră. Și mai este ceva care mă macină... Oare solstițiul de iarnă din decembrie este chiar ultima soluție pentru tine, Remi?
Remi își mișcă agitată coada pe genunchii lui Anemo. Își amintea perfect cum în vizitele ei în Peretele de Eter și în viziunea din Oglindă o văzuse pe Meritbastet trecând dintr-o formă în alta fără efort, de parcă ar fi pășit dintr-o cameră în alta.
— Dacă harta reginei Tiye spune că decembrie e termenul limită, așa o fi, oftă Remi, cu o undă de revoltă în glas. Dar cum se face că în trecut, cele care purtau zgarda celor două ceruri se puteau transforma după bunul plac? Fără să aștepte solstiții, fără să ardă în febre milenare? Ceva s-a schimbat în mecanismul acestor zgărzi între timp și noi nu înțelegem?
— Poate că tehnologia lor era... diferită... Poate noi lucrăm acum cu niște relicve pe jumătate sparte, sugeră Eol de pe enciclopedie, ridicându-și o lăbuță. Ca un sistem de operare antic care dă erori în secolul douăzeci și unu.
— Mon Dieu! Îmi dați o teribilă durere de cap! Destul cu metafizica! interveni Mistral, scuturându-și blana neagră. Până pe unsprezece octombrie mai sunt zile bune. Cu ce vă umpleți timpul acolo în Zamalek? Vă uitați la pereți?
Anemo pufni în râs, simțind cum tensiunea se mai dizolvă. Se uita la Remi, care acum își lăsa capul pe labe, plictisită de atâtea calcule.
— Ne-am gândit și noi la asta, Mistral. Din moment ce avem interdicție la magie și transă, am decis să ne umplem timpul vizitând obiectivele turistice, dacă tot suntem blocați în Egipt. Mâine mergem la piramide. Să vedem istoria la fața locului, la lumina zilei, nu prin fum de cedru.
Fleur aplaudă entuziasmată în fața ecranului, iar Sirocco exclamă nedumerit:
— Ooo, „piramizile”! Asta înseamnă că faceți probleme de geometrie în vacanță? Nașpa!
Anemo privi lung spre chipul tatălui său din Dublin. Profesorul Simoon zâmbea, dar în ochii lui se citea regretul că trebuise să îi lase singuri în Cairo exact când povestea devenea mai complicată.
— Ce bine ar fi să fii și tu aici cu noi, tată! adăugă Anemo cu o sinceră nostalgie în glas. Piramidele ar fi avut alt sens cu explicațiile tale de profesor.
— E, ce-i cu nostalgia asta? V-am spus déjà că s-ar putea să revin.
Convorbirea continuă preț de câteva minute cu gafele lui Sirocco și aerele lui Mistral, dar când ecranul se închise, în apartamentul din Zamalek rămase doar ecoul promisiunii de a înfrunta deșertul. Piramidele îi așteptau a doua zi, iar sub nisipurile lor, secrete. Mai multe secrete.
Comentarii
Trimiteți un comentariu