Capitolul 35 Întoarcerea lui Demir
— Cred că acum ne putem întoarce toți trei în viitor. Shehrazad vă așteaptă! Voi sunteți rațiunea ei de a trăi, familia ei adusă din negura istoriei, șopti Remi, care îngenunchease pe un genunchi acolo, în peretele de eter, în fața celor doi copii, cuprinzându-i pe amândoi într-o îmbrățișare.
— Tu, Samir, deja ai intuit că eu sunt, de fapt, mătușa voastră din această lume. Sunt și eu parte din familie. Să ne întoarcem!
— Nu încă! răspunseră în cor băieții. Să avem o ultimă întâlnire cu mama! Se va bucura să ne vadă și... cum acum este și ea în corp de pisică, ne poate vedea.
Imediat, de parcă eterul le-ar fi ascultat rugămintea, decorul se schimbă din nou într'o odaie mică, umilă, sărăcăcioasă, dar curată, care mirosea a miere.
Două pisici albe, frumoase, cu ochi de un albastru electrizant, ședeau alături de motanul cel negru, Mehyt, și de un pisoi mai mic, roșcat, care aducea izbitor de mult cu Sirocco, pe un covor care arăta foarte îngrijit.
— Nu-mi vine să cred! exclamă extrem de surprinsă Remi. Mehyt! Mărite vânt!
Remi își drese vocea și schimbă imediat tactica abordării, amintindu-și de narcisismul de care era capabil Mistral în lumea ei.
— O, Mehyt, Preamărite vânt de nord! Cred că aceasta este ultima noastră întâlnire. Poți să-mi spui cine este puiul acesta roșcat?
— Ăsta micu' este Khamsin, un pui cu nume de vânt, ca și mine. Este un prostuț, dar știi, nici el nu este un pisoi adevărat. Este un băiețel din vecini care se ține de farse.
Gemenii nu erau, se pare, interesați de varianta antică a blănoșilor lui Anemo. Ei își voiau mama. Așa că se așezară amândoi în genunchi, cu capetele plecate până la pământ în fața pisicilor albe. Lacrimi de emoție le umezeau din nou ochii.
— Mamă, mătușă, în viața asta și în toate viețile, noi vom fi recunoscători și vom prețui sacrificiul vostru!
Meritmut se apropie de copii și, cu vocea gâtuită de emoție, le răspunse ridicând ochii spre cer:
— Dragii mamei! Mulțumesc zeiței că s-a îndurat de voi. Nici nu mai contează că niciunul dintre voi nu va cârmui peste poporul acesta. Destinul vostru este oricum uno măreț, binecuvântat de zeii cerurilor și ai pământului. Să nu uitați niciodată!
Puiul cel roșcat care semăna atât de mult cu Sirocco se dădu peste cap și se transformă într-un băiețel roșcat de vreo patru ani, îmbrăcat într-un fel de cămașă de o culoare nedefinită, nici albă, nici gri, lungă aproape până la pământ.
— Ce băieți mari ai, Meritmut! Ai spus că ei sunt mai mici decât mine!
— Bună, băiețel! Samir ridică sfios o mână în semn de salut.
— Khamsin! Mama m-a numit Khamsin, dar tata îmi zice uneori Loki cel mic... Noi nu suntem de aici, dar bunicul s-a supărat pe tata și l-a alungat din Asar.
— Asar? întrebă Remi, care în sinea ei se mândrea cu o vastă cultură generală. Nu am auzit niciodată de o așa țară, micuțule.
— Fetele astea frumoase mă lasă să împrumut câteodată o zgardă de-a lor, fermecată, și eu merg să-mi spionez frații, părinții și le fac farse. Pe tata nu prea pot să-l păcălesc, dar eu învăț tot mai multe pe zi ce trece!
Remi înghiți în sec la gândul că abia așteaptă să îi întâlnească pe Mistral și pe Sirocco, pentru a le spune și lor cât de misterioase și nebănuite sunt potecile din eter.
— Trebuie să plecăm, șopti ea la urechea lui Samir. Crezi că fratele tău va accepta de data aceasta să vină cu noi?
Samir își întoarse privirea spre Demir, căutând în ochii fratelui său geamăn acea scânteie de acceptare. Demir rămase o secundă nemișcat, privind când la cele două pisici albe , când la micul Khamsin care îi zâmbea ștrengărește. Apoi, inspiră adânc și strânse mâna lui Remi, lăsând capul în jos.
— Vin, șopti el, iar în glasul lui nu mai era nicio ezitare, ci doar o maturitate stranie. Locul nostru nu mai este în această aici. Shehrazad are nevoie de noi, iar noi avem nevoie de ea ca să înțelegem cine suntem cu adevărat.
Meritmut suspină încă o dată, scurt, profund, ca o binecuvântare finală, în timp ce peretele de eter devenea tot mai lăptos și incepu să tremure uşor, ca o unduire de ape sub adierea vântului.
Khamsin le făcu vesel cu mâna, și ca la un semn deschiseră toți trei ochii sub cerul abia înstelat din Cairo, în curtea cu mozaic alb-negru unde atâta lume îi aștepta cu sufletul la gură.
Comentarii
Trimiteți un comentariu