Labirint în Oglinda Timpului capitolul 24

 Capitolul 24. Nisip și apă

A doua zi, dimineața de șase octombrie se deschise cu un cer de un albastru crud, atât de limpede încât linia deșertului părea tăiată cu un bisturiu. Taxiul alb-negru al lui Omar lăsă în urmă Jacarandele lila din Zamalek și se avântă spre Giza. 

Pe măsură ce se apropiau, aerul își schimba textura. Devenea dens, fierbinte, încărcat cu fire fine de praf saharian care uscau buzele și se așezau ca o pulbere de aur pe hainele lui Anemo. Remi stătea cu capul scos din geanta de transport, cu ochii măriți de uimire. Prin geamul deschis, vântul deșertului o izbi în față — un vânt greu, care purta dogoarea pietrei arse de soare, dar care, bizar, pulsa în pernuțele labelor ei ca un curent electric.

Când mașina se opri la marginea platoului, zgomotul era asurzitor: strigăte de cămilari, clinchete de suveniruri ieftine și sute de oameni alergând după unghiul perfect pentru fotografii. Însă Omar nu îi lăsă să se piardă în acea mare de turiști. Cu un gest ferm, le făcu semn să îl urmeze spre sud-est, ocolind Sfinxul, pe o potecă pe unde vântul mătura nisipul de pe stânca goală. 

Treptat, vocile turiștilor rămâneau în urmă, înghițite de imensitatea deșertului, lăsând loc doar foșnetului nisipului purtat de briză. S-au oprit în fața unei adâncituri în stânca naturală, parțial îngropată sub o dună mișcătoare: intrarea spre vechea necropolă Bubasteum.

— Priviți acolo, în întuneric, spuse Omar, vocea lui devenind joasă, aproape șoptită, ca să nu sfarme liniștea mistică a locului. Majoritatea văd aici doar geometrie moartă. Dar profesorul Simoon m-a învățat că Giza a fost o inimă care pompa energia lumii. Aici, la Bubasteum, arheologii au scos la lumină mii de mumii de pisici sacre. Egiptenii nu au îngropat doar niște animale, Anemo; ei au sigilat un nod fluid.

Anemo o ridică pe Remi și o așeză pe umărul său, sprijinindu-se de un bloc masiv de calcar. Din această poziție, pisica albă privea fix spre gura neagră a necropolei. Zgarda de la gâtul ei începuse să vibreze, emițând un zumzet fin, o frecvență veche pe care doar ea o putea decoda.

În acea secundă, sub dogoarea soarelui de octombrie, realitatea prezentului începu să trepideze ca un miraj. Peste blocurile cenușii, măcinate și aspre de calcar pe care le atingea Anemo, mintea lui Remi proiectă imaginea locului în vremea lui de glorie. 

Nisipul tern al deșertului dispăru, înghițit de dale uriașe de granit negru, șlefuite atât de perfect încât reflectau puzderia de stele chiar și în timpul zilei. Piramidele nu mai erau niște munți de trepte sfărâmate; erau îmbrăcate în întregime într-un calcar alb de Tura, strălucitor ca zăpada, reflectând lumina soarelui ca niște diamante gigantice ce orbeau zările. In vârful lor, pilonii din electrum — acel aliaj prețios de aur și argint — trimiteau raze orbitoare spre cer, conectând pământul cu stelele. 

Sfinxul nu era o ruină mutilată de vreme; era o leoaică maiestuoasă, sculptată în piatră vie, vopsită în culori minerale stridente — ocru aprins și albastru de lapis lazuli. Iar la picioarele ei nu era deșert uscat, ci bazine adânci, umplute cu apa pură a Nilului, ghidată prin canale subterane secrete. Pe marginile apei, preotese în rochii de in transparent, cu ochii subliniați cu khol negru, ardeau rășină de cedru și kyphi, lăsând un fum dulce și greu să plutească peste oglinzile de apă. 

Remi înțelese totul într-o secundă. Omar vorbea pe fundal despre Sekhmet și Bastet, explicându-i lui Anemo cum cele două zeițe erau fețele aceleiași monede — Sekhmet, leoaica ce guverna furia și presiunea revărsării apelor, și Bastet, pisica ce îmblânzea fluxul, transformând haosul în porți de trecere prin bazinele ritualice. 

„Oglinzile sunt apă”, își spuse Remi, iar inima ei de pisică bătu să-i spargă pieptul. Sora reginei, Meritbastet, știa să folosească această trecere fluidă. Febra în care ea și Samir arseseră în ultimele zile nu fusese o boală oarecare, ci energia neîmblânzită a lui Sekhmet. Omar se întoarse spre Anemo, zâmbind când îi văzu degetele tremurând pe telefon, încercând să noteze ideile care veneau avalanșă.

— Tu ești scriitor, Anemo, și locul ăsta ar trebui să te inspire. Profesorul mi-a spus că ai o imaginație sclipitoare. Dar ce vezi aici nu e ficțiune. In antichitate, preoții lectori scriau descântecele pe papirusuri tocmai pentru a menține echilibrul dintre leoaică și pisică, dintre apa vie și distrugere. Un scriitor adevărat nu inventează; el doar descarcă în pagini realități pe care ceilalți le numesc, din trufie, fantezie.

Anemo tresări, simțind cum cuvintele ghidului îi lovesc direct orgoliul literar, dar și o teamă profundă de adevărul pe care îl trăiau. Se uită la Remi și încremeni. 

De op stânca uscată și fierbinte a necropolei Bubasteum, unde ploaia nu mai căzuse de luni de zile, o picătură de apă curată se prelingea bizar dintr-o crăpătură a pietrei. Remi își întinse botul să o culeagă. Un fior de gheață o străbătu din vârful urechilor până în coadă. Din acea picătură născută în inima deșertului venea un parfum imposibil, mistic și răcoros: miros de turbă umedă, ferigă plouată și iarbă proaspăt cosită. 

Rețeaua apei pulsa sub nisipurile Gizei, conectând mumiile sacre ale lui Bastet direct cu o întreagă rețea de oglinzi ale timpului.

— Ai grijă, prietene, mai adăugă Omar, bătându-l pe Anemo pe umăr în timp ce soarele începea să coboare, aruncând umbre lungi, de culoarea sângelui, peste deșert. Giza nu își dezvăluie secretele oricui. 

Anemo o strânse pe Remi la piept. Sub lumina orbitoare a Egiptului, Platoul le ofererea mai mult decât o lecție de istorie; le ofererea prima cheie adevărată către solstițiul de iarnă.