Capitolul 24. Nisip și apă

A doua zi, dimineața de șase octombrie se deschise cu un cer albastru, limpede ca sticla, deasupra insulei Zamalek. Taxiul alb-negru al lui Omar trase exact sub Jacarandele de pe strada Shagaret El Dorr, iar tânărul șofer coborî cu un zâmbet larg, dornic să-i fie ghid fiului profesorului și pisicii albe pe care Anemo o purta cu o grijă deosebită în geanta de transport. 

Pe drumul spre Platoul Giza, aerul devenea tot mai uscat, pierzându-și treptat aromele urbane de cafea și combustibil pentru a face loc mirosului dens de calcar încins și praf milenar. Remi stătea cu capul scos pe jumătate din geantă. Simțea prin vibrațiile mașinii o pulsație ciudată, adâncă, ce părea să vină direct din măruntaiele deșertului și care îi amintea bizar de febra din ultimele zile. 

— Majoritatea oamenilor văd la piramide doar geometrie și morminte banale, spuse Omar, potrivindu-și oglinda retrovizoare pentru a prinde privirea inteligentă a pisicii albe. Dar platoul ăsta ascunde rețele vechi, hidraulice. Profesorul Simoon mi-a arătat cândva niște schițe care sugerau că Marea Piramidă funcționa în antichitate ca o uriașă pompă legată direct de canalele Nilului. Iar acolo unde e apă, sunt și feline. Egiptenii numeau supapele care controlau fluxul după cele două zeițe: Sekhmet, leoaica ce dezlănțuia presiunea, și Bastet, pisica ce liniștea apele. 

Cuvintele lui Omar o făcură pe Remi să închidă ochii, lăsând amintirile să o asalteze. „Oglinzile sunt apă”, își repetă ea formula mistică. Totul se lega. Meritbastet, sora reginei din trecut, purta numele zeiței tocmai pentru că deținea secretul acestei geometrii fluide. Ea nu trecea dintr-o formă în alta prin magie curată, ci prin controlul fluxului etheric din gurile de apă. 

Când mașina se opri la marginea deșertului, Platoul Giza îi primi cu un freamăt intens de turiști, cămile și vânzători ambulanți, însă Omar, cu aerul lui de fost student arheolog care cunoștea siturile ca pe propriile buzunare, îi îndepărtă rapid de traseul obișnuit. Îi conduse spre o zonă mai retrasă, bătută de un vânt uscat, chiar în apropierea vechii necropole Bubasteum, unde stâncile adăposteau mii de mumii de pisici sacre îngropate direct în piatră.

Acolo, sub umbra masivă a blocurilor de calcar, deșertul se liniști deodată, într-o tăcere mistică. Remi, luată în brațe de Anemo, simți cum zgarda de la gât începe să vibreze cu putere, emanând un val de căldură care îi electriza blana lungă și albă. Își aminti instantaneu de prima ei noapte în Cairo. De momentul în care sărise de pe balconul apartamentului și fusese întâmpinată de cele șapte pisici și de micul Samir. 

Își aminti de Maat, pisica mițoasă cu blana aproape albastră, și de cuvintele ei care o tulburaseră atât de tare: *„Crezi că zgarda se află la tine din întâmplare? Doar tu îl poți salva...”*

Aici, pe nisipul fierbinte de la Giza, ecoul acelor șapte pisici de pe stradă pulsa direct din adâncul stâncilor de la Bubasteum. Ele nu erau doar niște feline vagaboande din Cairo; erau paznicii vii ai aceleiași rețele pe care mumiile o protejaseră cu mii de ani în urmă. Sub labele masive ale Sfinxului nu era doar piatră moartă. Din crăpăturile calcarului, Remi simți deodată o adiere invizibilă și rece, un miros mistic de turbă umedă și iarbă cosită. 

Pânza de apă primordială pulsa tăcut sub deșert, conectând în secret inima Egiptului de peșterile reci și pline de mituri din Irlanda, așteptând ca Oglinda din curtea Shehrazadei să fie complet reparată pentru a le deschide calea.

— Privește-o, Anemo, șopti Omar, indicând spre Remi ale cărei pupile albastre se măriră privind fix spre o deschizătură îngustă în piatra necropolei. Pisica asta a ta nu se uită la piramide ca un simplu animal. Ea pare că își amintește de ele.

Anemo o strânse mai tare la piept, simțind cum inima lui Remi bate în același ritm cu secretele ascunse sub nisip. Mai aveau de așteptat până pe unsprezece octombrie, dar deșertul tocmai le confirmase că sfârșitul nu era acolo.