Capitolul 28
Fereastra mistică de douăzeci și patru de ore a Echinocțiului de Toamnă începuse să ticăie încă de la miezul nopții, dar pentru Remi-Bise, primele douăzeci și unu de ore se scurseseră într-un coșmar birocratic de un absurd desăvârșit.
În biroul veterinar din Terminalul 3 al Aeroportului Internațional din Cairo, aerul condiționat abia dacă făcea față căldurii de afară. Încăperea mirosea strident a cafea turcească cu cardamom, a tutun ieftin și a hârtie veche. Un funcționar egiptean cu mustață deasă și ochelari prinși cu șnur le repetase același refren exasperant încă de la prima oră a dimineții: „Sistemul electronic al Ministerului Agriculturii este blocat. Reveniți după rugăciunea de prânz.” Apoi fusese nevoie de o taxă specială ce se putea plăti doar la Terminalul 1, urmată de o ștampilă lipsă pe copia legalizată a certificatului antirabic din Irlanda.
Din interiorul cuștii de plastic, Remi simțea cum inima îi bate în ritm de tobă. Dar mai presus de panică, o furnicătură mistică începuse să-i cuprindă gâtul. Sub blana lungă și imaculată de Angora, mărgeaua sferică a Zgărzii Celor Două Ceruri începuse să pulseze. O vibrație fină, electrică, o agita din ce în ce mai tare. Portalul era deschis, forțele zilei și ale nopții se aflau în echilibru perfect pe tot cuprinsul planetei, iar ea era captivă sub mormane de dosare cu șine.
Abia la ora 21:30, când funcționarii își strângeau deja lucrurile, Profesorul Simoon reuși, printr-o ultimă pledoarie diplomatică, să smulgă hârțogăria semnată.
— Avem actele! Strigă Anemo, înhățând cușca. Dar mai avem doar două ore și jumătate!
Când ieșiră în parcarea aeroportului, Cairo nocturn îi lovi în față ca un organism viu, zgomotos și fierbinte. Chiar și în septembrie, termometrele arătau douăzeci și opt de grade. Aerul era dens, încărcat de praf de deșert, kerosen și miros de shaorma cu mentă de la tarabele stradale. Orașul nu dormea; abia se trezea la viață sub o explozie de neoane verzi de la minaretele moscheilor și reclame luminoase stridente.
Urcară în grabă într-un taxi vechi, un model alb-negru care mirosea a benzină arsă și praf. Profesorul îi strigă șoferului destinația în arabă, promițându-i un bacșiș uriaș în dolari dacă ajung repede în Piața Tahrir.
Ceea ce a urmat fu un calvar. În Cairo, benzile de circulație erau doar o sugestie, iar claxonul — unicul limbaj de supraviețuire. Taxiul se lăsă aspirat pe Autostrada Suspendată „6 October Bridge”, unde traficul se blocă complet. Mașinile erau bară la bară pe kilometri întregi. Tineri egipteni stăteau sprijiniți de viaducte să ia aer, în timp ce din difuzoarele distorsionate ale mașinilor răbăgite urla o muzică orientală asurzitoare.
Anemo privea ecranul telefonului, simțind cum îl cuprinde o sudoare rece. *22:45... 23:15... 23:30.*
— Nu mai ajungem, tată... șopti el, strângând cușca la piept.
Sub blana lui Remi, mărgeaua pulsa acum atât de puternic încât mici sclipiri bleomarin se reflectau prin gratiile de plastic, lăsând pete de lumină pe cămașa lui Anemo. Zgarda își simțea sora geamănă din oraș și urla după ea prin spațiu.
La ora 23:40, taxiul frână violent în marginea Pieții Tahrir. Muzeul Egiptean se înălța în fața lor — o clădire masivă, neoclasică, de un roz-carmin șters în lumina reflectoarelor. Porțile monumentale din fier erau ferecate de la ora cinci a după-amiezii.
Profesorul Simoon nu ezită. Îl târî pe Anemo spre o ușă laterală din lemn, ascunsă în umbra grădinii muzeului. Acolo îi aștepta o siluetă scundă, îmbrăcată în haine civile — un fost coleg arheolog care acum lucra în administrația muzeului. Profesorul îi strecură în mână un teanc gros de bancnote .
— Zece minute, le șopti egipteanul, descuind ușa cu un zgomot metalic sec. Doar zece minute. Patrula armată din Piață trece fix la miezul nopții. Dacă vă prind, eu nu vă cunosc.
Intrară în semiîntunericul muzeului. Galeriile uriașe erau cufundate în umbre monstruoase, aruncate de sarcofagele de piatră și statuile faraonilor care păreau că îi privesc cu ochi ficși. Ghidat doar de lumina slabă a unei lanterne și de vibrația tot mai intensă a pisicii, Anemo goni pe scările vechi de lemn care scârțâiau sub greutatea lor, urcând la etaj, în sala bijuteriilor regale.
— Aici e! Gâfâi Profesorul, oprindu-se în fața unei vitrine din lemn masiv și sticlă groasă.
Sub geamul prăfuit, purtând eticheta „Exponatul nr. 1420”, cealaltă Zgardă a Celor Două Ceruri strălucea deja în întuneric, pulsând în oglindă cu o lumină bleomarin profundă. Cele două piese își găsiseră rezonanța.
Anemo deschise cușca cu degete tremurânde și o scoase pe Remi. Blana ei de Angora se dădu la o parte, lăsând să se vadă mărgeaua sferică ce scânteia ca o bucățică de noapte solidificată. Bărbatul o ridică pe pisică în brațe, lipindu-i lăbuțele de geamul vitrinei, exact în fața artefactului original.
Potrivirea fu instantanee. Registrul de zi al unei zgărzi întâlni registrul de noapte al celeilalte. Aerul din sala muzeului deveni brusc dens, electric, mirosind a ozon și a tămâie antică. O lumină orbitoare, un amestec de turcoaz solar și bleomarin mistic, inundă vitrina, proiectându-se pe geam.
Remi închise ochii, simțind cum energia îi străbate corpul mic. Pe sticla vitrinei, reflexia ei începu să se schimbe. Conturul de pisică albă se dizolvă ca o iluzie, iar în locul lui începu să se profileze silueta înaltă, elegantă, a scriitoarei Remi sub formă umană. Își stăpâni cu greu un suspin de ușurare. Mai era doar un pas, o singură secundă pentru ca transformarea să treacă din reflexie în realitate...
*Bip. Bip.*
Ecranul telefonului lui Anemo se lumină pe fundal. Ceasul arăta 00:00. Cele douăzeci și patru de ore ale Echinocțiului se terminaseră.
Instantaneu, lumina mistică din sală se stinse ca un bec ars. Aerul redeveni rece și inert. Silueta de femeie de pe geam pieri într-o fracțiune de secundă, iar Remi căzu înapoi pe lăbuțe pe podeaua de lemn, scoțând un mieunat sfâșietor, deznădăjduit. Întârziaseră cu mai puțin de douăzeci de secunde. Portalul se închisese, iar ea rămăsese blocată în corpul de pisică.
Comentarii
Trimiteți un comentariu