Capitolul 25
În seara zilei de luni, șapte septembrie, Anemo trecu pe la numărul 42, casa părinților lui, pentru a-și lua rămas bun de la Aura. Ea nu cunoștea adevăratul motiv al plecării în Egipt și așa trebuia să rămână. Anemo mergea cu tatăl său pentru a lucra la noua sa carte... nimic mai mult.
— Nu e nevoie să ne duci tu la aeroport, mamă. Noi suntem băieți mari și ne descurcăm, glumi el. Te-aș fi rugat pe tine să ai grijă de blănoși în lipsa mea, dar deja Fleur s-a oferit și este foarte încântată. O știi... cu atitudinea ei de bătrânică, s-ar supăra dacă nu aș lăsa-o pe ea responsabilă cu bunăstarea blănoșilor.
— Îmi va fi dor de tine, fiule. Tatăl tău m-a obișnuit deja cu plecările lui, dar tu, tu erai mereu prezent, la doar câteva case distanță.
S-au îmbrățișat, iar Anemo s-a întors la casa lui, cea plină de freamăt, în care aerul părea încărcat de electricitate statică ca înaintea unei furtuni.
Mai erau doar două săptămâni și un pic până la solstițiul de toamnă, iar Anemo avea un sentiment ciudat, ca o presimțire că destinul lui și al celor apropiați tocmai fusese angrenat în vârtejul unei tornade.
*
În dimineața zilei de opt septembrie, Fleur se prezentă în casa vânturilor chiar înainte de a merge la școală. Voia neapărat să își ia rămas bun de la prietenii ei adulți și să îi asigure că blănoșii rămân pe mâini bune.
— Ai grijă de tine, Remi, șopti ea. Și ai grijă de Anemo, că e doar un băiat aiurit, iar eu nu voi mai fi lângă el să-l trag de mânecă... Am avut grijă să îi ascund papucii-câine, că el e capabil să te scoată la plimbare prin Cairo încălțat cu arătările alea. Mai e puțin, foarte puțin până redevii fata frumoasă și sigură pe ea... Gata! Am fugit la școală!
*
Bagajele erau pregătite, iar Noel cu taxiul îi aștepta în fața casei (ocupația lui fiind taximetria, iar porumbeii un hobby potrivit pentru o persoană jovială și activă). Însă pentru pisica albă, adevărata provocare începu mai devreme decât s-ar fi așteptat, chiar în secunda în care ușa cuștii de transport din plastic s-a închis cu un clic metalic.
Drumul spre aeroport în acea cușcă îi dădea fetei un sentiment de claustrofobie cum nu mai încercase până atunci. Nici nu mai conta interiorul confortabil al taxiului, nici mirosul plăcut citric, nici muzica antrenantă. Mintea ei de femeie în toată firea se străduia din greu să controleze toată avalanșa de frici și instincte pisicești care se înghesuiau împreună cu ea în acea cușcă minusculă.
— Rezistă, Bise, mai avem puțin, îi șopti Anemo, bătând ușor cu degetele în gratiile de plastic pentru a o liniști.
— Deci îi duceți pisica lui Remi în Egipt? întrebă Noel. Asta înseamnă că domnișoara Remi Storm are de gând să stea mai mult acolo?
— Ăăă, da. Îi ducem pisica, dar chiar nu știu cât are de gând Remi să rămână... Eu merg doar pentru vreo două săptămâni, iar tata... îl știți pe tata. El e mai mult acolo decât aici.
— Gill ar vrea și ea o vacanță, dar acum e foarte prinsă cu cabinetul. Nu știu ce s-a întâmplat cu colega ei...
Anemo și Simoon se priviră în tăcere, dar nu spuse niciunul nimic.
Odată ajunși la aeroport, oamenii își strânseră mâinile și își luară rămas bun, dar adevărul e că atunci când taxiul opri în fața terminalului de la Aeroportul din Dublin, pentru pisica albă calvarul trecu la un cu totul alt nivel. Vacarmul din interior o copleși instantaneu. Auzise ea înainte că pentru o pisică auzul este de patru ori mai ascuțit decât al oamenilor, dar ce însemna asta învăța pe repede-înainte chiar în aeroportul acela imens, care nu era doar aglomerat, ci era un iad zgomotos.
Anunțurile de la difuzoare îi sunau în urechi ca niște urlete, roțile trolerelor care se frecau de gresie scoteau un huruit ascuțit, iar zumzetul miilor de voci amestecate o făcea să vrea să-și bage capul sub pernă. Simțea vibrația fiecărui pas, fiecărui scârțâit, huruit, târșâit, trântit... smiorcăit de copil alintat, horcăit de fumător înrăit. Părea că nu se mai termină.
La coada de la check-in, o siluetă cunoscută își croi drum prin mulțime. Domnul Daniel Frost, alias Trenci, cu faimosul său pardesiu șifonat. Alături de el era o femeie minionă, timidă, cu părul cârlionțat prins într-o coadă de cal.
Detectivul îi zări, zâmbi larg și le făcu energic cu mâna de la distanță. Femeia de lângă el schiță și ea un salut stângaci.
— Nu se poate, omul ăsta e peste tot! îi spuse Anemo direct în urechea tatălui său.
Au urmat procedurile obligatorii de la controlul de securitate, scanarea bagajelor de mână... Acolo, pisica albă trebuia scoasă din cușcă.
— Trebuie să o luați în brațe și să treceți cu ea prin poarta detectoare de metale, le explică o polițistă de frontieră destul de severă.
Anemo o ridică. Corpul ei mic tremura din toate încheieturile, speriat de zgomotul benzilor transportoare și de bipurile stridente ale aparatelor. Însă își înfipse gheruțele adânc în puloverul lui Anemo, ascunzându-și nasul la pieptul lui. Din fericire, scanerul nu scoase niciun sunet, iar Remi-Bise fu băgată rapid înapoi în cutia ei.
Respira sacadat, dar își repeta în gând: „Hai că poți, nu mai este mult. Nu fii proastă, doar nu e primul tău zbor! Totul va fi bine” — și ar fi dat pe gât un pahar de tărie, ceva care să îmblânzească iadul prin care tocmai înainta.
După filtre, zona de Duty-Free se dovedi a fi un adevărat labirint aglomerat, înțesat de mirosuri de cafea și de fel de fel de parfumuri sofisticate și scumpe, alcool, transpirație...
— Vreau o cafea și să stau cinci minute! spuse profesorul, mai mult ca pentru sine.
— Nicio șansă să găsim o masă liberă, oftă Anemo, strângând mânerul cuștii.
Dar de undeva din mulțimea adunată în zona unei cafenele aglomerate, vocea triumfătoare a lui Trenci dintr-o dată nu mai era chiar atât de enervantă.
— Ah, domnule Gale! Profesorule! Ce noroc pe voi! Veniți, veniți aici! Este aglomerat, dar noi am prins o masă excelentă. Luați loc cu noi, nevastă-mea abia așteaptă să audă despre dumneavoastră, domnule Anemo. De unde v-a venit ideea cronicilor? Copiii vă divinizează, domnule! Chiar și nepotul nostru, fiul cumnatei mele.
Trenci își coti soția:
— Spune-i! În schimb, soția mea e o mare fană a domnișoarei Remi. Este absolut topită după cartea ei, aia cu femeile... Spune-i, Margo!
— Da, începu femeia cu o voce neașteptat de limpede și de tânără. Cartea ei mi-a deschis ochii și inima. Ea spune clar că nicio femeie nu ar trebui să trăiască captivă într-o colivie, fie ea și de aur.
„Ca să vezi unde îmi întâlnesc fanii”, gândi Remi-Bise în colivia ei de plastic.
Comentarii
Trimiteți un comentariu