Capitolul 24
Soneria de la intrare începu să zbârnâie cu încăpățânare, spărgând liniștea din grădină.
— Eu merg să deschid, hai să luăm o pauză, zise Anemo, lăsând hărțile pe masa de sticlă și intrând în casă pentru a ajunge la ușa din față.
În pragul ușii, cu nelipsitul său pardesiu ușor șifonat în ciuda vremii calde de început de toamnă, domnul Daniel Frost, alias Trenci, își potrivi pălăria pe cap și zâmbi cu subînțeles, exact ca idolul său de pe vremuri, locotenentul Columbo.
— Domnule Anemo Gale, mă scuzați că vă deranjez așa, pe nepusă masă! spuse detectivul Daniel Frost, aruncând o privire rapidă, de profesionist, prin holul casei. Știu că sunteți un om ocupat cu scrisul...
— Domnule detectiv! îl întâmpină Anemo, încercând să pară cât mai relaxat. Cu ce vă pot ajuta? V-a contactat din nou doamna Anna Storm?
— O, nu, nu! Doamna Storm s-a liniștit complet după ce a primit câteva mesaje și e-mailuri de la fiica sa, zise Trenci, făcând un gest fluturat cu mâna. Dar vedeți dumneavoastră... nevastă-mea, o femeie extraordinară, de altfel, totdeauna îmi spune: „Daniel, când muncești prea mult, ai nevoie de o pauză!”. Așa că am ascultat-o. Săptămâna viitoare plecăm în vacanță. Ghiciți unde?... Exact! În Egipt.
Anemo înghiți în sec, simțind cum i se pune un nod în gât.
— Ce coincidență... minunată, bâlbâi el.
— Nu-i așa? zâmbi Trenci. Mi-am spus... pentru că știți, câteodată mi se întâmplă să, știți dumneavoastră, mă sfătuiesc cu mine însumi, știți...
— Dacă mai spune o singură dată „știți dumneavoastră”, jur că trec de Anemo și îl atac, șopti Mistral către ceilalți blănoși care, curioși din fire, îl urmaseră pe scriitor în interiorul holului, dar păstrau câțiva pași distanță.
— Ați spus parcă, dacă îmi amintesc bine, că domnișoara Remi e cazată acolo...
Simoon, acea variantă puțin mai în vârstă și puțin mai bronzată a lui Anemo, își făcu apariția în cadrul ușii, alături de fiul lui.
— Domnule Frost, ce surpriză! Ce vânt vă aduce pe la noi? Nu credeam să vă văd înainte de întoarcerea mea în Egipt.
Frost păru că nu-și mai găsește cuvintele pentru câteva secunde, înghiți în sec și adăugă:
— A, deci mergeți în Egipt! Ce coincidență! Ce faceți acolo?
Simoon își puse zâmbetul lui șarmant de Indiana Jones pe față și răspunse:
— Nu mare lucru, cam ce poate face un egiptolog în Egipt.
Trenci își luă pălăria în mâini și începu să o mototolească nervos.
— Știți, nevastă-ta... ăăă, vreau să spun, nevasta mea, a mea, e o mare fană a cărților scrise de Remi Storm și am crezut că Anemo, vreau să spun, știți dumneavoastră, poate vrea să îi transmită ceva de acasă, o... un... ceva ce îi place domniei sale.
În spatele „umanilor”, pe mochetă se desfășura o mică reprezentație în care Mistral îl imita pe Trenci, iar și mai în spate, cu doi pași, o anumită moțată avea fața roșie și schimonosită de un râs înfundat.
— Ce gest... incredibil de amabil, domnule detectiv, reuși Anemo să spună, forțând un zâmbet. Dar Remi e foarte strictă când scrie. Se izolează și devine complet antisocială. Vedeți dumneavoastră, noi, scriitorii, suntem o specie aparte.
— Ah, desigur. Oamenii de artă, o rasă aparte. Nevastă-mea spune mereu că scriitorii au nevoie de singurătate, dădu Trenci din cap, aprobator.
Se întoarse pe jumătate, dând impresia că se pregătește să plece, iar Anemo aproape că lăsă un oftat de ușurare să-i scape printre buze. Dar, exact la fel ca faimosul locotenent de la televizor, detectivul se opri brusc în loc, își duse o mână la frunte ca și cum și-ar fi amintit ceva absolut nesemnificativ și se întoarse cu un deget ridicat:
— Ah! Încă o chestie mică, domnule Gale... sunteți doi Gale acuma, domnule Anemo Gale. Mă gândeam... nu cumva plecați și dumneavoastră tot în Egipt? Poate facem drumul împreună! Nevasta mea ar fi în culmea fericirii să călătorească alături de un scriitor celebru.
Anemo zâmbi larg și misterios, nelăsându-se intimidat de Frost, și răspunse cât se poate de calm:
— Este foarte posibil, noi plecăm pe data de 8 septembrie. Dumneavoastră?
Trenci cască gura a surpriză. Rămăsese fără aer. „Nici măcar Columbo cel adevărat nu ar fi mirosit asta”, gândea el. Mai bolborosi câteva cuvinte:
— Ce surpriză, nevasta mea...
Și se îndepărtă spre bătrânul lui Peugeot Sedan parcat nu tocmai în fața casei vânturilor.
*
— Ce a fost asta? întrebă retoric Anemo, ridicând mâinile în aer. Zici că omul ăsta e noua mea umbră.
— Dar de ce i-ai spus tot, domnule Anemo? întrebă Fleur contrariată. Chiar trebuia să îi spui că mergeți și voi în Egipt?
— De ce nu? Avem noi ceva de ascuns? răspunse Simoon în locul fiului său. Ce rost are să ne ascundem după degete și să părem suspecți de cine știe ce crime împotriva umanității? Fiul meu mă va însoți în Egipt alături de pisica lui albă, pe care o duce de fapt proprietarei de drept... a pisicii. Nu e nimic ieșit din comun în asta, mai ales când ne referim la această specie aparte a scriitorilor... nu-i așa?
— Mda... toate drumurile duc la Cairo, șopti Remi, înțeleasă doar de blănoși și de Fleur. Am emoții. Nu am fost niciodată în Egipt și acum voi merge pentru prima dată, „îmbrăcată” în blana asta... superbă.
— Blănița ta e super-superbisimă, domnișoară Remi! Am auzit eu că toată lumea te laudă, o încurajă Sirocco cum știa el mai bine.
Mai erau doar două săptămâni și un pic rămase până la solstițiul de toamnă și Remi simțea în adâncul sufletului ei că aventura nu se sfârșește doar cu atât, că mai are multe de aflat, de învățat. Nările ei păreau că deja adulmecă aerul fierbinte, încărcat de istorie și mister al Egiptului.
Comentarii
Trimiteți un comentariu