Capitolul 26
Avionul celor de la EgyptAir, un Airbus A320neo modern, arăta impresionant încă de pe pistă. Pe coada sa uriașă de un albastru închis trona Ochiul lui Horus, desenat în linii mari, albe și aurii — simbolul antic al protecției, care acum părea să vegheze asupra zborului lor direct spre Cairo.
Interiorul cabinei emana o eleganță sobră, cu scaune tapițate în piele ecologică gri-albăstruie și ecrane individuale încorporate în tetiere. Pentru Anemo și Simoon, faptul că aveau locurile pe rândul patru, destul de în față, a fost o primă victorie. Însă adevărata binecuvântare fu descoperirea că locul din mijloc, dintre ei, rămăsese complet gol.
— Avem spațiu, șopti Anemo, așezând cu grijă cușca de plastic pe podea, exact sub scaunul din fața lui.
Din interiorul cutiei, Remi-Bise scoase un oftat lung. Aerul condiționat din avion începuse deja să bage un curent rece care îi mișca mustățile, iar spațiul strâmt o făcea să se simtă ca o prizonieră. Își lipi nasul roz de gratii, privind fix spre culoar.
Exact la un metru distanță, pe rândul paralel de scaune, de cealaltă parte a culoarului, se instalau soții Frost. Cu un gest aproape ritualic, detectivul își dădu în sfârșit jos faimosul trenci șifonat, împăturindu-l cu grijă și îndesându-l în compartimentul de bagaje de deasupra capului. Când se întoarse pentru a se așeza, Anemo își puse un zâmbet amabil pe buze, dând ușor din cap.
Fără trenci acum, domnul Frost lăsa să fie văzută cămașa lui în carouri strident colorate în nuanțe de verde, galben și grena, care striga de la o poștă: „mă îmbrac singur, sunt propriul meu stilist și asta nu-mi ocupă tot timpul”. Pe fundalul sobru și elegant al avionului egiptean, Trenci era o apariție, ca un tucan între lebede, ca un claun într-un grup de călugări franciscani.
Se așeză și răspunse zâmbetului lui Anemo cu un entuziasm sincer.
— Ah, suntem vecini! Ce potrivire providențială! Putem să mai schimbăm și noi o vorbă până în Cairo... Dacă nu vă deranjează, bineînțeles. Nevastă-mea deja își caută un film... Nu e cazul meu, eu sunt prea surescitat de vacanța aceasta. Știți, nu am mai fost niciodată în Egipt.
Gura lui Trenci părea că nu se mai oprește. Pauzele studiate dintre cuvintele lui, cu care Anemo se obișnuise după cele câteva întrevederi, dispăruseră. Omul vorbea fără oprire în timp ce își potrivea perna gonflabilă în jurul gâtului, în timp ce își punea centura de siguranță; pe fruntea lui se iviseră câteva broboane de sudoare, iar la baza gâtului, gulerul colorat al cămășii începu să se umezească.
„E clar că omul nostru are emoții, chiar mai mari decât mine”, gândi Remi, încercând să transforme toată gălăgia din jur într-un zgomot de fond pentru a putea adormi.
În timp ce însoțitoarele de zbor treceau pe culoar verificând centurile, luminile de atmosferă din tavan se schimbară subtil într-un albastru cald, iar avionul începu să se miște încet spre pista de decolare. Sunetul motoarelor se transformă dintr-un tors înfundat într-un urlet puternic de turbină. Aeronava prinse viteză și se desprinse de la sol, ridicându-se deasupra norilor.
Pentru Remi, momentul decolării fu o altă experiență absolut neplăcută. Pe măsură ce urcau, urechile ei se înfundau, provocându-i o durere surdă. Încercă să caște larg, să miaune, mișcându-și maxilarul.
„Dacă nu se termină ascensiunea asta mai repede, jur că îmi las amprentele gheruțelor pe viață în plasticul ăsta mizerabil!”, își spuse ea în gând, tremurând la fiecare mică trepidație. Ar fi dat orice pentru un deget de whiskey care să-i amorțească simțurile, dar își aminti cu ciudă un detaliu din schițele de documentare ale lui Anemo: la bordul EgyptAir nu se servea deloc alcool. Zero. Nicio șansă de salvare pe calea asta.
Când avionul se stabiliză la altitudinea de croazieră, stewardesele începură să împartă tăvile cu mâncare caldă. Mirosul puternic de pui la grătar cu orez condimentat și ierburi aromatice umplu instantaneu cabina, lovind direct în nasul hipersensibil al lui Remi. Concertul complet nemuzical al stomacului ei îi aminti instant de Mistral și de stomacul lui gălăgios din seara solstițiului de vară, chiar înainte de transformarea ei în pisică.
„Vreau să dorm! își spuse ea. Vreau să dorm și să mă trezesc femeie.”
Peste culoar, Trenci termină rapid porția de mâncare, își șterse gura cu un șervețel și se înclină în față, fixându-l pe Anemo cu o privire intensă:
— Știți, domnule Gale... mă uitam la pisicuța aceasta când am trecut de filtre. O felină de o frumusețe rară, albă ca zăpada. Până la urmă, domnișoara Remi tot dorea ceva de acasă. V-a convins să îi aduceți pisica la Cairo. Nevastă-mea, știți, și-ar dori și ea o asemenea frumusețe. Știți cumva de unde a cumpărat-o domnișoara Remi?
Anemo înghiți în sec, simțind cum bucățica de pui îi rămâne blocată în gât, în timp ce de sub scaun, Remi-Bise zâmbea pe sub mustăți, gândindu-se că e preferabil să fii pisică atunci când ai un vecin atât de... volubil.
Comentarii
Trimiteți un comentariu