Labirint prin Oglinda Timpului capitolul 16

 Capitolul 16: Nașterea gemenilor

Căderea rețelelor nu influența în niciun fel atmosfera din casa Shehrazadei. Misiunea pe care o avea pisica albă nu avea nevoie de internet sau de electricitate; avea nevoie doar de magia zgărzii celor două ceruri și de prezența purificatoare a pisicii albe.

În odaia lui Demir era liniște și mirosea plăcut, suav, ca de obicei. Shehrazad reluă deja cunoscutul ritual cu sfoara îmbibată în rășină de cedru. Toată lumea, inclusiv Samir, era adâncită în gânduri. Fiecare se întreba dacă trezirea Oglinzii Timpului are vreo legătură cu realitatea apocaliptică în care s-au trezit dintr-o dată aruncați. Pentru o lume supertehnologizată, întoarcerea la o viață lipsită de tehnologie este, poate, din punct de vedere evolutiv, similară cu întoarcerea păsărilor la stadiul de reptile.

După ce Shehrazad programă ceasul în formă de broască țestoasă, Remi simți din nou zgarda vibrând, pleoapele de plumb, și se trezi iarăși în Peretele de Eter, cu Demir de mână.

— Oglinda se repară! fu primul lucru pe care băiatul îl spuse. O să reușesc să o salvez pe mama?

Remi, redevenită femeie în acea nouă dimensiune, își așeză o mână pe umărul băiatului, strângându-l ușor.

— Unde suntem de data asta?

Se aflau pe un coridor lung, cu podele din blocuri de calcar alb șlefuit, cu pereții acoperiți de fresce uriașe în culori minerale... ocru, albastru de lapis lazuli și roșu-cărămiziu, înfățișând discul Aten cu razele terminate în palme ocrotitoare. Slujitori cu diferite îndeletniciri, slujnice mișunând fără zgomot în șir indian, dădeau impresia unui trotuar intens circulat al zilelor noastre.

— Privește! spuse Demir, indicând cu mâna.

Foarte aproape de perete, în lumina care pătrundea prin fantele oblice ale zidurilor, puteau fi văzute două pisici care, probabil, nu voiau să atragă atenția: o pisică albă care arăta identic cu Remi-Bise, având la gât o zgardă exact ca a ei, și blănosul cel negru, Mehyt.

— Să îi urmărim! spuse Remi și, în următoarea secundă, amintindu-și că ei erau invizibili pentru restul lumii, îl apucă din nou pe băiat de mână și grăbi pasul să ajungă blănoșii cei antici din urmă.

— Pss, Mehyt! Pss!

Motanul cel negru se opri din mers, deranjat.

— Din nou voi? Voi, fantomelor, nu salutați niciodată?

— Iertare, Întunecimea Ta! Ce se petrece?

Pisica albă, care semăna cu Remi, se opri și ea, o măsură pe scriitoare din cap până în picioare și, cu uimire, abia reuși să articuleze:

— Mama? Tu ești spiritul mamei noastre?

Remi înghiți în sec, îl strânse tare pe Demir de mână, dar nu apucă să răspundă, fiindcă Mehyt i-o luă înainte.

— Nu e mama voastră, Meritbastet! Seamănă cu ea și cu voi, dar nu e mama voastră! Tot apar pe aici, îmi cer să îi ajut și apoi dispar... Nu înțeleg ce e cu aceste fantome, dar privește la gâtul ei, suntem de aceeași credință!

— Sora mea e în durerile facerii, spuse Meritbastet. Eu nu am acces la palat, de aceea am luat această formă. Hai să ne grăbim, Mehyt!

Pe lângă ei, în mare grabă, treceau slujnice desculțe, pășind pe rogojinile aflate din loc în loc pe mijloc. Rochiile lor lungi, mulate (kalasiris), erau dintr-un in atât de fin încât devenise transparent. Ochii lor machiați puternic cu khol negru și colierele late din mărgele de turcoaz de la gât îi dădeau lui Remi senzația puternică de deja-vu. Ba mai mult, avea senzația că ea și Meritbastet sunt aceeași persoană, ca și cum s-ar vedea pe sine într-un vis despre ceva ce i s-a întâmplat demult.

Au înaintat așa printre gărzile cu siluete masive, parcă sculptate în piatră, cu pielea arsă de soare, îmbrăcate în șorțuri scurte din in aspru și peruci; printre slujnice cărând pe capete tăvi de bronz și amfore poroase din ceramică, prosoape, boluri cu petale de lotus albastru; prin mirosul puternic de transpirație caldă, de ulei de nard și de smirnă arsă.

În cele din urmă, au ajuns la o deschizătură înaltă, maiestuoasă, acoperită de o draperie grea din in vopsit în purpuriu regal, brodată pe margini cu fire din aur masiv. Cele două pisici se strecurară pe dedesubt, prin faldurile draperiei, iar Remi și Demir le urmărire curioase.

Odată ajunsă în interiorul încăperii regale, Meritbastet privi în jur și apoi, răsuflând ușurată, se transformă la loc în femeie.

Lui Remi nu îi venea să-și creadă ochilor. Ea se chinuia de mai bine de trei luni să redevină femeie, iar această tânără, sora geamănă a reginei, putea să își schimbe forma după bunul plac, chiar păstrându-și colierul-zgardă la gât.

În iatacul Reginei, atmosfera era sufocantă, intimă și grea. La ferestre, un fel de jaluzele din trestie filtrau lumina în dungi aurii, păstrând un semiîntuneric deloc răcoros, dimpotrivă. Aerul era fierbinte, încărcat cu miros de sânge cald, proaspăt, amestecat cu mirosul de tămâie arsă.

Înconjurată de patru moașe, regina părea să aibă dureri groaznice. Ea nu se afla pe un pat sau pe o masă de nașteri, ci era pe jumătate ghemuită, sprijinindu-se de două cărămizi mari, ritualice, decorate cu chipul zeiței Hathor. O peliculă de transpirație strălucitoare îi acoperea pielea palidă. Rochia de in era umedă, ridicată pentru a facilita aducerea pe lume a pruncilor.

Meritbastet se apropie și mai mult de sora în suferință și își lipi gura mai întâi de fruntea ei, sărutând-o ușor, apoi de urechea ei, șoptindu-i rugi... descântece.

— Să nu mă lași, sora mea! Stai aici, lângă mine! Să nu-l lăsați pe Marele Preot în odăile mele! Copilul acesta...

Un plâns viguros de copil spintecă aerul fierbinte, iar Demir, în Peretele de Eter, începu să respire din nou sacadat.

— Liniștește-te, Demir, totul va fi bine! Voi deja v-ați născut... respiră!

Moașele luară imediat copilul să-l curețe și să-i verifice integritatea corporală când, total neașteptat de cei din jurul reginei, un alt plâns, la fel de viguros, anunță venirea pe lume a celui de-al doilea prunc.

— Ai doi copii perfecți, surioară! Strânge-i la piept.

În exact clipa aceea, una dintre slujitoare anunță venirea Faraonului, iar Meritbastet se transformă instant înapoi în pisică și se așeză cuminte alături de motanul cel negru lângă perete, chiar dedesubtul ferestrei. Păreau două statui sculptate cu măiestrie.

— Ai văzut? șopti Remi. Ea trece dintr-o formă în alta fără niciun efort. Ce s-a întâmplat cu aceste zgărzi între timp?

Țârâitul ceasului broască țestoasă anunță sfârșitul călătoriei și al magiei din Peretele de Eter.

Remi deschise ochii, dar parcă era mai obosită ca niciodată. Coborârea dintr-un salt de pe pieptul copilului, uitând de legătura făcută de Shehrazad, zgâlțâi puternic, fără să vrea, corpul copilului, aproape răsturnându-l din pat.