Capitolul 11 Peștera Pisicilor
Adâncitura rotundă din mozaicul curții nu mai era complet uscată. Un susur abia perceptibil îi adusese un fir plăpând de apă pe fundul de mozaic negru cu alb. Oglinda se refăcea aidoma unui torent după o secetă prelungită.
Shehrazad, Samir, Anemo și alba Remi priveau oglinda, plini de speranță. Copilul își va reveni cu ajutorul lor și totul va fi bine.
— Știi, El-Beyda, mă simt oarecum vinovată că tu ești acum prinsă în corp de pisică, dar nu regret ce am făcut, spuse bunicul. Cerul m-a ascultat și a făcut ca zgarda să te găsească exact pe tine. Tot el va avea grijă să redevii femeie, la momentul potrivit. Sper că mâine seară veți veni din nou!
Își luară rămas bun de la bunică și de la nepot și porniră pe străduțele înguste înapoi spre apartamentul lor demodat.
— Mâine mergem să ne interesăm de întoarcerea în Irlanda, spuse profesorul Simoon. Este bine să fim pregătiți din timp.
Remi, care mergea înaintea lor, ar fi vrut să le împărtășească cât de îngrozită este de insula pisicilor și de toate legendele care făceau referire la acel loc, dar era în corp de pisică, iar oamenii ei nu erau nici în contact cu zgarda, nici nu aveau superputerea pe care o aveau Fleur, Asamir și Shehrazad.
„Poate și această superputere are o legătură genetică cu Egiptul Antic... Cine știe?” gândea scriitoarea.
Imediat după ajungerea acasă, la apartament, telefonul lui Simoon începu să sune. Era Trenci, anunțând întoarcerea acasă.
— Da, domnule Daniel, noi mai rămânem. Dar voi? Nu ați spus că rămâneți până în decembrie? Cum? Îmi pare rău să aud asta. Drum ușor! Desigur, ne vedem acasă.
După închiderea apelului, Simoon rămase puțin pe gânduri.
— Ce e? De ce pleacă? întrebă Anemo.
— Soția lui a făcut o alergie urâtă... o urticarie, și nu mai vor să stea.
Poate ar fi trebuit să se culce fiecare. Cumva, călătoria în eter a lui Remi îi obosise pe toți, dar pisica albă se așeză pe picioarele lui Anemo, așa cum făcea de fiecare dată când voia să comunice cu el. Acesta o ridică în brațe și o depuse alături de el pe canapea, după care trase masa pe care se afla laptopul său suficient de aproape.
— Vrei să stăm de vorbă? Ce te frământă, Remi? întrebă Anemo, cu o mână pe Zgarda celor două ceruri.
— Îmi e frică, Anemo. Portalul pe care trebuie să îl prindem în Irlanda, la Peștera Pisicilor, mă înspăimântă. Hai să căutăm detalii încă o dată. Caută pe net tot ce găsești despre Peștera Pisicilor!
Anemo mângâie blând blana mătăsoasă a lui Remi, fixându-și privirea pe ecranul luminos al laptopului, în timp ce degetele îi alunecau rapid pe tastatură.
— Uite, Remi, am găsit. Oweynagat, din comitatul Roscommon. În limba gaelică se numește Uaimh na gCat, adică exact Peștera Pisicilor. Traducerile vechi o numesc direct „Poarta Irlandei către Iad”. Înțeleg perfect de ce ești îngrozită. Poveștile de aici sunt de-a dreptul înfiorătoare, dar să fim serioși. Știi că eu voi fi alături de tine...
Anemo o așeză pe o pernă înaltă. Ridicată pe labele din spate și cu cele din față sprijinite de masă, acum Remi putea vedea cu ochii ei ceea ce Anemo citeea cu voce tare.
— Spune aici că din adâncurile peșterii au țâșnit cândva pisici sălbatice magice, uriașe, ca să testeze curajul marilor eroi mitici. De acolo îi vine și numele. Mai mult, locul este recunoscut oficial ca punctul de origine al festivalului păgân Samhain, strămoșul Halloween-ului de azi. Legendele spun că în fiecare an, la sfârșitul lui octombrie, vălul dintre lumea noastră și Lumea Cealaltă dispare complet acolo. Din portal ieșeau monștri cu trei capete, păsări cu suflări toxice și creaturi magice care devastau pământul. Este considerat și sălașul zeiței războiului și a metamorfozei, Morrígan.
Remi citea toată informația care apărea pe ecranul din fața ochilor ei. Se părea că imaginația de scriitoare îi făcea un adevărat deserviciu de data aceasta, fiindcă ea chiar vedea în minte acele pisici uriașe și hidoase, mistreții magici și corbii amenințători. Ba mai mult, aproape că auzea zgomotele din adâncuri, acele urlete nepământene care păzeau portalul.
— Știi, Remi, intrarea în sine e destul de sinistră, dar tu nu vei fi singură, îi spuse Anemo, încercând să o liniștească. Uite, dacă vrei, putem să îi luăm pe Mistral și pe Sirocco cu noi. Doar să ne vedem odată ajunși din nou în Irlanda și pregătim totul din timp. Dacă vrei, înainte de solstițiul de iarnă mergem să ne familiarizăm cu locul.
— Nu e o peșteră turistică amenajată, Anemo! scoase ea un miorlăit îngrijorat, pe care tânărul îl înțelese perfect.
— Știi că nu e, continuă el, citind mai departe de pe ecran. E ascunsă într-un șanț, pe marginea unui drum agricol. Ca să intri, trebuie să te târăști pe burtă printr-un pasaj de piatră lung de vreo zece metri, foarte îngust și plin de noroi.
Profesorul Simoon privea și el peste umărul fiului său. Se scărpina gânditor în cap, căutând în minte alte variante de salvare a fetei, în vreme ce Anemo continua să citească cu voce tare:
— Tavanul e susținut de lespezi vechi acoperite cu scriere Ogham, un alfabet celt străvechi. O piatră chiar menționează numele marii regine Medb. Abia după acest coridor strâmt, pământul se cască brusc într-o fisură naturală de calcar, adâncă și cufundată într-o tăcere totală.
— Caută imagini, Anemo! spuse profesorul. Trebuie să vedem, să ne familiarizăm cu locul.
Anemo dădu câteva click-uri rapide, deschizând o galerie de fotografii făcute în adâncurile întunecate de la Oweynagat. Ecranul laptopului se umplu de imagini brute, realizate de exploratori. Prima fotografie înfățișa doar o deschizătură strâmtă și joasă, ca o crăpătură uitată într-un dâmb plin de iarbă, flancată de blocuri de piatră cenușie, acoperite de mușchi umed. Pasajul de intrare părea un tunel claustrofob, unde pereții ciopliți de mână de om cu mii de ani în urmă erau mânjiți de un noroi dens, cleios.
Următoarele cadre treceau dincolo de coridorul strâmt, unde spațiul se lărgea brusc într-o galerie naturală, o fisură uriașă în pământ. Lumina lanternelor folosite de fotografi abia reușea să despice întunericul dens. Pereții din calcar moale păreau că transpiră; picături mari de apă sclipeau pe tavanul neregulat, gata să cadă. Stânca era perfect lustruită, spălată și șlefuită de fluxul lent al apei de-a lungul erelor, lăsând la vedere dâre lungi, calcaroase, care dădeau peșterii un aspect organic, aproape viu.
În porțiunea cea mai adâncă a acestei fisuri, acolo unde tăcerea pământului devenea absolută, aparatacatul foto surprinsese două bazine naturale. Apa din ele era atât de curată și de nemișcată, încât părea solidă, ca o bucată de sticlă vulcanică neagră. Nicio cută nu îi strica suprafața perfectă. În lumina blițului, fundul de piatră al bazinului nu se zărea deloc; în schimb, apa reflecta tavanul peșterii cu o claritate atât de ireală, încât adâncul părea că se continuă la infinit în jos, inversat.
Simoon se aplecă mai mult peste umărul fiului său, mări fotografia pe ecran și rămase preț de câteva secunde în tăcere, studiind reflexia stranie din imagine. Își scoase ochelarii, îi șterse absent de cămașă și făcu o remarcă cu voce joasă, aproape mistică:
— Uită-te bine, Anemo... Uită-te, Remi. Unul dintre acele bazine este, cel mai probabil, o oglindă a timpului. În toate culturile antice, apa perfect nemișcată din adâncul pământului nu era considerată o simplă acumulare de lichid, ci o suprafață sacră, un ecran prin care se putea privi adânc în timp. Dacă peștera este legată de zeița metamorfozei, acea apă stagnantă nu doar că reflectă imaginea, ci păstrează memoria locului și a timpului.
— Dar tată, tu nu ne-ai zis nimic despre aceste bazine... trebuie să intrăm în ele?
— A, nu! Nicidecum. Noi doar ne asigurăm că Remi își dă jos zgarda la momentul potrivit, adică în acea fereastră de douăzeci și patru de ore de la Solstițiul de Iarnă. Până atunci, noi, mai bine zis Remi, va fi reparat Oglinda timpului din curtea lui Shehrazad și va fi salvat copilul.
Comentarii
Trimiteți un comentariu